Intr-o imparatie cam ploioasa,
traiau un imparat si-o-mparateasa
ce-aveau, cum se cuvine, si un print,
singur la parinti.
Printul era de sase anisori
si miorlaia din noapte pina-n zori.
ln loc de „vreau !” spunea „miorlau !”
si tot „miorlau !” pentru „nu vreau !”
(- N-am inteles! veti spune voi.
Ce-i asta, print ? Sau e pisoi ?
Te rugam sa nu-ti urmezi povestea
pina nu ne lamuresti acestea.
– Rabdare, dragii mei copii,
si singuri va veti lamuri).

Deci, cum spuneam, cu printul miorlait
de loc nu era lesne de trait.

Cand i se aduceau bomboane.
– el miorlaia ca vrea baloane;
si-n loc de baloane
voia tromboane
si-n loc de tromboane
voia bomboane
dar niste bomboane
cu gust de baloane
si-n care sa sufle
ca-n niste tromboane !

Astfel de dulciuri – vai !- nu se giseau…
si printul miorlaia: Miorlau ! Miorlau !
Miorlau ! – ca ploua-afara;
Miorlau ! – ca-afara-i soare;
Miorlau ! – ca-i zi de lucru;
Miorlau ! – ca-i sarbatoare…

Parintii nu stiau ce sa-i mai faca
– numai sa taca.. .
Ii aduceau in fiecare zi
o mie-o suta una jucarii:
caisori de lemn,
pusti de tras la semn,
gume si creioane,
rate dolofane
de celuloid,
si catei, si mite,
si papusi semete
cu ochi ce se-nchid
si iar se deschid. . .
Ah, dar printul nostru nu tacea de fel.
El voia ceva stiut numai de el:
ceva rotund, dar si patrat,
mai mult subtire, dar si lat
bun si la spart si la mancat,
de o culoare,
(nu stiu care)
dar nu acea pe care-o are…
Miorlau ! – de ce e luna luna ?
Miorlau ! – friptura nu e buna!
Miorlau ! – vreau sa mananc compot !
Nu vreau compot ca nu mai pot!
Miorlau ! – ca nu ma plac de loc !
De ce am nas si nu am cioc !
(Ei, si pe urma, tine-te:) ‘
De ce-s cocosi, cocosii ?
De ce sint rosiile rosii
si vinetele vinete ?

…Albi si imparatul, albi si-mparateasa.
De-atita miorlaiala, se-mboln avise casa.
Canarii asurzira, cateii lesinara,
iar caii se mutara cu totu-n alta tara.
Bostanii si verzele
parasira gradinile.
Fugira gainile.
zburara si berzele.
Si se facu – pe cate stiu –
in jurul printului – pustiu.
… Doar mitele sosira toate
cu cozile incarligate,
torcand de zor.
la printisor.
Sfarr… sfarr…
Ce pisici
cu ochi mici !
Ce motani
nazdravani !
Si-ncepura sa-l atate
miorlaind, motani si mate:
„Miau-miorlau !
Hai cu noi !
Nu esti print.
Esti pisoi.
Nu mai sta ! Vino-ncoa !
De-acum, soareci vei manca.

Coltii tai vor sti sa roada
si-o sa-ti creasca-o coada-coada,
gheare – gheare
la picioare,
blana moale,
pe spinare,
sfarr. . . sfarr…
ochi ciacari,
si mustati –
si-o sa te feresti de bat
si de cei cu coltii rai,
de dulai si de potai .”

Atunci printisorul, de frica
sa nu se prefaca-n pisica,
uita de miorlaitul lui, fireste,
si prinse sa vorbeasca omeneste.
Pisicile-au plecat tiptil, tiptil:
„Acesta nu-i pisoi, ci e copil!”
si foarte bosumflate fura ele
ca au putut astfel sa se insele …

Dragi copii, povestea-i gata.
Sa va duceti imediat
si la mama, si la tata,
sa le spuneti raspicat:
„iubilii mei parinti, nu vreau

                                 sa fiu si eu un print Miorlau !”