La o margine de drum,
Înflori un trandafir…
Nici de alba lui culoare,
Nici de lujer, nici de floare,
Nu mã mir.
Nu-i o-ntâmplare
C-apãru aºa, deodatã,
Purã ºi înmiresmatã,
Lângã un ciulin semeþ…
Omul, cum e el isteþ
ªi vrea sã îi aparþinã
Tot ce este mai frumos
Din creaþia divinã,
Se porni pe stricãciune.
Cât sã þinã o minune?
Cât tulpina-i ca mãrgeanul
Sã urce la cer – tot anul?
Iarã frunza ca smaraldul,
Cât sã dea sclipiri în faldul
Trenei zorilor – o viaþã?
Hai, cã-i mult, prea se rãsfaþã
Dumnezeu, lãsând natura,
Laude, cu toatã gura,
Sã-I aducã.
Nu se poate
Ca atâtea-napripate
Sã strãbatã pieziº cerul
Pentru a sorbi misterul
Florii ãsteia grozave.
Lucrurile sunt prea grave.
Fluturii cad adormiþi,
Altele, dacã nu ºtiþi,
Ori se sting, de gelozie,
Ori se-nchinã-acestei flori
Care a fãcut furori.
Iatã cine-i trandafirul
Ieºit din anonimat
Într-o zi, fãrã-a-ºi dori
Nimic din ce i s-a dat.
Bucurându-se de toate,
Dar ºi trist, cã-i sunt furate
Pe mãsurã ce primeºte
Seva vieþii ºi-nfloreºte.
– Tu n-ai ghimpi! i-a zis sticleþul,
Ce te miri cã nãtãfleþul
De ghimpat stã drept ºi are
Încã un tulei de floare?
– Oare aº putea ºi eu
Sã îl rog pe Dumnezeu
Sã îmi dea, ca lui Ciulin,
Mãcar colo, ici, un spin?
– Sigur, sigur, îndrãzneºte,
ªtii cã Domnul te iubeºte
ªi, în plus, nu-I ceri decât
Sã te facã mai…urât.
Câte picãturi de sânge
De-atunci trandafirul strânge,
Asta o puteþi vedea.
Nu mai este cum era.
Din contrã,-i ºi mai frumos.
Ieri, ca neaua, alb, sfielnic,
Devenit-a nu doar roºu,
Plin de flori, ci ºi puternic.
O problemã ar mai fi.
Ridicatã de ciulin.
Cicã nu mai vrea sã-i fie
Trandafirului vecin.
(inspiratã de povestirea cu acelaºi nume, de Emil Gârleanu)