Sus, pe gardul dinspre vie,
O gãinã cenuºie
ªi-un cocoº împintenat
S-au suit ºi stau la sfat:

– Ia te uitã, mã rog þie,
Cât de sus ne-am înãlþat!
ªi de-odatã, cu glas mare
Începurã amândoi:
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!

Dar de sus, din corcoduº,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel ºi jucãuº,
Le-a rãspuns un piþigoi:
– Câþi-ca-voi! Câþi-ca-voi!