Jurnalist NN 

Simt ca innebunesc. Desi este numai noua dimineata, sunt franta de oboseala. Oglinda imi trimite inapoi imaginea unei straine. Palida, incercanata, ciufulita, incruntata si pusa pe harta, fata mea odinioara placuta si ingrijita nu-mi mai apartine. Este a unei femei obosite, morocanoase, mai tot timpul somnoroasa si vesnic ocupata. Vinovata de toate astea este “chestia” de sase kilograme din dormitorul meu altadata modern mobilat, acum ocupat de un patut roz si zeci de umerase atarnate peste tot. “Chestia”, a treia persoana, cum zice sotul meu, zace pe burtica intr-un binemeritat somnic de dimineata. Iar eu ma asez descumpanita pe un scaun patat de lapte si alte resturi regurgitate de bebelus. A sosit momentul cugetarii.
Nu mai rezist. Imi amintesc, par example, ziua de ieri : fierbeam biberoane, micuta urla de foame deja si eu inca nu eram gata cu supa aia care trebuie sa stea pe foc trei ore. Vitamina D inca nu i-o dadusem, desi stiam ca se da inainte de masa... efectiv nu reuseam sa gasesc timp sa i-o administrez. Aspiratorul era in mijlocul casei, asteptand sa-i vina randul, praful era de doua degete pe mobila si mi se facea parul maciuca cand imi aminteam ca trebuie sa pastrez camera curata si aerisita. Rufele aruncate claie peste gramada in ligheanul deja plin ochi de cat spalasem, jucariile care trebuiau inca o data fierte erau imprastiate pe jos, vaza cu flori se rasturnase (bubulina mea daduse cu premergatorul peste ea) si florile, satule de atata apa neschimbata de vreo doua saptamani, zaceau pe jos uscate, cu tulpinile pe jumatate putrezite si imprastiind un miros... Camasile teanc, sifonate, asezate sistematic de sotul meu pe fotoliu imi aratau ce slaba sotie sunt, iar sub canapea zaresc deja doua suzete pe care trebuie sa ma intind bine sa le apuc. Sau sa dau canapeaua la o parte, ceea ce imi trezeste o amara amintire: unghia smulsa in urma ultimei incursiuni dupa suzetele alea pentru care mi-am trantit patul pe picioare...
Baia trebuie frecata, camera aerisita, mancarea de bebe facuta si copilasul hranit...Da, si schimbat. Ca deja emana un miros... In sfarsit. Le-am facut pe toate intr-o viteza asa de mare incat sunt sigura ca nu am facut nimic bine. La sfarsit imi amintesc ca nici nu m-am spalat pe fata, de pieptanat nici vorba, machiaj nu mai cunosc iar pijamaua o am de alaltaieri pe mine, patata cu fel de fel de « chestii ». Descurajata, ies un pic pe balcon, dar doar un pic, ca incepe printesa mea sa urle. Iar s-a udat si o iau de la capat. Cand termin, e deja ora mesei si realizez ca nu sunt gata cu mancarica. Iar ea deja isi linge buzele si maraie. Cu chiu cu vai, incropesc acolo ceva de papa (tot iau eu ceva mancarica la borcanase de la magazin, chiar de m-o certa tati) si reusesc sa o “alimentez”. Diseara urmeaza baita. Acum insa cred ca e vremea sa ma odihnesc si eu... Si suna la usa. Intra obosit si suparat sotul meu, dupa o groaznica zi de munca. Se uita la mine cu timiditate si indrazneste sa spuna: “E ceva de mancare? Sunt mort de foame...”
Atata mi-a trebuit! Adica cum? Eu sa le fac pe toate? Mai vrea si mancare gatita? Sa se duca la fast food ! Ce, nu i-am calcat camasile ???

Un articol scris de mariela , membru NN