Vedem în fiecare zi tot mai multe stiri despre victimele violentei în familie, stiri care ne oripileaza sau ne lasa indiferenti. Probabil ca-mi veti spune ca este imposibil sa ne lase indiferenti. Dar eu va raspund cu o întrebare: << Câti dintre noi nu au comentat: Pai ce sa vad la stirile alea de la X  TV, ca aia dau numai crime, violuri, batai. Eu vreau sa vad lucruri serioase!>>. Trebuie sa recunoastem ca nu ne pasa. Nu ne pasa de ceea ce se întâmpla în jurul nostru si, de multe ori, nici ce se întâmpla cu noi. Nu vrem sa vedem realitatea si adevaratele probleme.

An de an, cazurile de abuz în familie cresc. Eu ma voi opri îndeosebi asupra violentei îndreptate împotriva copilului. Aceasta poate fi: fizica, emotionala, sexuala si/sau neglijare. Desi nu ne dam seama, copilul este cel mai afectat (atât pe termen scurt cât si pe termen lung) de orice dezechilibru existent în familie. Gesturi aparent minore care sunt facute pentru a educa, pot avea efecte dezastruoase. Un studiu realizat în anul 1992 arata ca: 96% din populatia adulta din România nu considera ca a palmui copilul înseamna al umili; 84 % utilizeaza palmuirea ca metoda de educatie.

Credinta populara româneasca spune ca a bate copilul înseamna a face om din el si e bine sa nu ascunzi bâta de copil. Toti au auzit ca unde da mama creste si bataia e rupta din rai. Daca nu te asculta îi dai o mama de bataie si, sa vezi, cum data viitoare face ce zici tu, nu ce vrea el. Sunt conceptii transmise din generatie în generatie si, de aceea, când unui parinte i se va critica comportamentul violent, va riposta: asa m-au crescut si pe mine parintii si nu am murit.

Majoritatea celor care îsi abuzeaza fiii au fost si ei la rândul lor abuzati în copilarie si acesta a fost modelul parental care li s-a oferit. De multe ori ei cer prea mult de la copil si, când acesta esueaza în a le satisface asteptarile, se simt frustrati si furia îsi face aparitia. În România, mânia si nemultumirea adultilor se naste tot mai frecvent din lipsa posibilitatilor materiale, din pierderea locului de munca si, paradoxal, din nemultumirea ca nu pot oferi copilului cele necesare. Toate pot duce si la consum excesiv de diferite substante si alcool.

Parintii care îsi abuzeaza copiii îi pot iubi foarte mult însa nu au experienta sau, asa cu am mai spus, li s-a oferit un model parental gresit. Furia acestora poate izvorî în urma unui mariaj instabil, a unui divort sau a altor nemultumiri de acest gen. În conflictele maritale, agresiunea care se doreste directionata catre unul dintre soti poate fi adesea canalizata spre copil. Copilul batut este adesea rezultatul unei nasteri nedorite si cea mai periculoasa perioada în acest caz este cea a primilor trei ani de viata.

Dureros este ca vânataile trec, spaima, de asemenea, pot sau nu ramâne semne fizice însa, cu siguranta, victima va fi marcata, constient sau nu, pentru tot restul vietii. Câti s-au gândit când si-au pedepsit copiii ca aceea clasica bataie cu furtunul sau cureaua poate afecta dezvoltarea personalitatii fiului lor?  Încrederea în sine scade, sentimentul de inutilitate si nemultumire creste, independenta este limitata, apar probleme fizice, diverse boli, agresivitate, izolare, fuga de acasa, probleme scolare si, cazul cel mai grav, tentative de suicid.

Abuzul nu se realizeaza doar prin metode fizice. Amenintarile: daca mai plângi, aici te las!, te dau la lup!, o sa te spun lu tata si o sa vezi tu ce patesti!, care au rolul de a potoli copilul, au consecinte mult mai grave si profunde decât îsi imagineaza parintii. Adesea are loc exploatarea: cel mai mare dintre copii este însarcinat sa aiba grija de cei mici sau de gospodarie, ducând la un moment dat la esec scolar, abandon sau analfabetism. De multe ori copilul este izolat, încuiat în casa sau în afara ei, i se interzice sa se joace cu alti copii, ceea ce duce la sentimentul de neputinta, lipsa de încredere.

O forma a abuzului emotional este abuzul verbal materializat în cuvinte umilitoare, jignitoare, amenintari: eu te-am facut, eu te omor!, esti un nimic!, esti un copil rau, prost!.

Lipsa de încredere în sine a adultului se concretizeaza în manipularea si controlul total asupra copilului dezvoltându-i sentimentul ca adultul este superior si doar el poate rezolva problemele.

De multe ori violenta nu este îndreptata direct asupra copilului ci exista între soti. Am auzit de multe ori femei zicând: se îmbata, ma înjura, ma bate, dar macar nu cresc copiii fara tata sau e un tata bun pentru copii. Copilul stie când ceva este în neregula, simte durerea unuia dintre parinti si se crede vinovat, îi este rusine, teama, simte furie si nu întelege de ce i se întâmpla tocmai lui: eu sunt devina pentru problemele din familia mea, nimeni nu mai are problemele pe care le avem noi, sunt fara importanta, nu am nici-o valoare, nici un rost, nu am nici-o putere asupra a ceea ce se întâmpla, sunt o victima si voi fi întotdeauna o victima. Nu atât separarea parintilor sau divortul afecteaza dezvoltarea copilului, cât conflictele existente. În urma unui studiu s-a realizat o ierarhie a gradului de suferinta si a consecintelor nefaste ale calitatii vietii familiei asupra dezvoltarii copilului constatându-se ca:

 

  1. suferinta cea mai intensa si cu repercusiunile cele mai severe o provoaca familia monoparentala (de regula, mama fiind parintele) în care continua conflictele dupa separare;
  2. suferinta intensa traiesc copiii aflati în familii aparent organizate, unite, dar cu numeroase conflicte;
  3. situatie mai buna o au copiii care traiesc în familie monoparentala (cu mama), fara conflicte;
  4. cea mai buna situatie o au copiii care traiesc cu ambii parinti, fara conflicte.

Am observat ca o cauza a abuzului regasita în toate formele violentei familiale este reprezentata de educatia primita acasa. Daca vor vedea copiii în propriul camin ca este utilizata violenta, indiferent ca este îndreptata asupra lor sau a unui parinte ori bunic, vor considera ca aceasta este metoda corecta de educare si de mentinere a relatiilor între soti si vor face si ei acelasi lucru când vor devenii adulti si vor avea propriile familii fara a li se parea ca fac un lucru gresit. Ei vor folosi scuza: asa m-au crescut parintii mei si nu am murit.

Eu am o parere care de cele mai multe ori stârneste controverse si chiar este condamnata total. Consider ca orice esec sau abatere a copilului în relatiile cu ceilalti sau în propriile pareri este datorat educatiei primite. Nu condamn parintii pentru ca ei poate pur si simplu nu stiu, nu au învatat, nu au avut de unde sa învete sa îsi educe fiii. Vinovat este modul în care trecem toti, parinti si copii, cu nepasare pe lânga aceasta problema care ne distruge: violenta în familie. Spun ca ne distruge atât pe noi cât si pe cei din jur deoarece nu exista un mediu familial favorabil caracterizat prin buna întelegere si respect, atunci reusitele pe orice plan, emotional-afectiv, profesional sau al relatiilor cu ceilalti, vor înceta sa apara.