Povestea ta 

Povestea noastra incepe pe data de 23 decembrie, cand bunica mea pe care am iubit-o foarte mult a murit. A fost un soc pentru mine si familia mea.

O visam mai mereu, imi era dor de ea...vis in care "m-a vizitat" si mi-a spus ca sunt insarcinata. Nu am bagat de seama visul, era doar un vis. Renovam cu sotul meu un apartament in care urma sa ne mutam si nu prea aveam timp pentru altele...pana in ziua imi care am constat ca nu mi-a venit mestruatia.

Am facut testul de sarcina si rezultatul nu ma mirat nici pe mine si nici pe sotul meu, era pozitiv. La consultul ginecologic am constata ca eram in luna a treia deja si ca totul era in ordine cu bebelusul, doar ca am avut ciclu peste sarcina si de aceea nu am putut vedea mai repede.

Primele luni de sarcina am avut parte de greturi si varsaturi, dar  poate si din cauza caldurii insuportabile ale verii 2007 si a mijloacelor de transport indesate cu calatori.

Asteptam momentul in care doctorul in sfarsit imi va spune ce se ascunde acolo la mine in burtica : fetita sau baietel. Dar inainte de aceasta zi am visat-o iar pe bunica care mi-a spus ca ea trebuie sa plece, dar ca voi avea o fetita. Surpriza la ecografie, era fetita. Am fost asa de fericita! Chiar imi doream mult o domnisoara. Luniile au trecut ca prin zbor si cand ma gandesc inapoi nu imi vine sa cred cum se poate forma asa o fiinta minunata in noi femeiile.

Nasterea a fost una destul de grea. Termenul limita era data de 23 ianuarie 2008. Cu cateva zile inainte am fost la control, bebe era bine si sanatos la mine in burtica, cu o greutate aproximativa de 3.300 kg si nici un semn ca in curand va incepe travaliul. Am fost trimisa acasa cu promisiunea ca daca pana in 23 nu se va intampla nimic, imi vor provoca nasterea. In data de 23, la prima ora eu eram cu sotul meu in fata la maternitate, mama ma astepta acasa cu bagajele, in caz ca ma interneaza ea vine si mi le aduce. Nu avea rost sa le caram dupa noi, si bine am facut ca nu le-am carat pentru ca medicul m-a trimis acasa dupa un scurt control cu indemnul"SA MAI ASTEPTAM". Dar cat sa mai astept, caci muream de nerabdare sa o tin pe fetita mea in brate?!

Statea acasa si asteptam momentul, dar nimic pana in aceea zi in care trebuia sa plec in oras cu sotul meu. Ma aplec sa ma leg la siret, cand poc, se rupe apa. In acel moment m-a cuprins o senzatie de frica si emotii in acelas timp. Avand in vedere ca stau la 2 strazi de la maternitate, nu puteam sa chem salvarea si nici pe jos nu puteam merge, asa ca a venit tata intr-o fuga cu masina dupa mine.
 
Travaliu a durat 10 ore si am fost nevoita sa fac si epidurala pentru ca altfel nu vedeam cum puteam face fata la dureri si la epuizarea fizica. Dar bebe nu vroia sa iasa,  asa ca medicul a fost nevoi sa faca o cezariana de urgenta. Ma bucur ca a hotara asa deoarece daca nu o facea, poate ca bebelasul avea probleme mai mari.

Si astfel,  in data de 30 ianuarie 2008, am vazut-o in sfarsit pe Iuliana. Dupa ce mi-am revenit dupa operatia, au adus copii mamelor, numai mie nu. M-am speriat, am intrebat-o pe asistenta de fetita mea si mi-a spus ca numarul de la mana mea este cel a copiilor de la terapie intensiva si a plecat.. Am inceput plang, am sunat-o pe mama sa vina, sa vada unde este Iuliana si ce s-a intamplat cu ea. Intre timp a venit doctorul si mi-a spus sa nu imi fac probleme caci are doar un mic hematom subcutanat si trebuie sa o tina sub supraveghere, dar se poate remedia. Acum nu mai are nimic, este o dolofanica care s-a nascut cu 4.500 kg.

In memoria bunicii mele i-am dat numele ei, Iuliana-Maria. Are deja 5 luni si este raza mea de soare, care a venit in momentul in care viata mea era acoperita de nori mari si negrii.

Membru NN:"bolbosbeate"