Bebelusi 

Aparitia unui nou membru al familiei aduce cu sine numeroase modificari ale rutinei zilnice. Unii viitori parinti anticipeaza cum le va schimba viata acest eveniment important si pregatesc lucrurile pana în cel mai mic detaliu. Altii, poate mai superstitiosi, sau invadati de bucuria de a avea un copil, uita aspecte practice, esentiale.

Unul dintre cele mai importante astfel de aspecte este locul bebelusului în casa. Chiar daca în primii ani va sta mai mult în preajma mamei, el trebuie invatat ca un anumit spatiu, un anumit colt din casa aceea este al lui. Astfel, el isi formeaza mai usor sentimentul de sine, eul, personalitatea.

Sunt cazuri în care nu exista posibilitatea ca bebelusul sa aiba camera lui. Sunt familii numeroase, care locuiesc în apartamente mici, impreuna cu bunici si alte rude. Chiar si asa, bebelusul poate avea un loc numai al lui (de exemplu, patutul lui langa acela al parintilor si o etajera pentru jucarii).

În general, daca nu sunt probleme materiale sau de sanatate (bebelusul trebuind monitorizat permanent), acesta este bine sa aiba camera lui. Când bebelusul este adus de la maternitate, mai ales când este primul copil, pare atat de fragil incat parintii se tem sa-l lase singur în camera. Insa, avand grija sa nu doarma pe burta (el nu se intoarce singur în primele 2-3 luni de viata), sa auziti daca plange sau s-a trezit, el poate fi lasat cu incredere în camera lui, în patul lui.

Un aspect neplacut al impartirii aceleiasi camere cu copilul (chiar si când acesta este foarte mic) este lipsa de intimitate a cuplului parental. Involuntar, copilul poate deveni martorul unei scene erotice, pe care nu o intelege dar o interpreteaza fantasmatic - si care poate induce, mult mai tarziu, tulburari psihice sau de dinamica sexuala.

Unele mame, justificand ca astfel sunt mai aproape de bebe pentru a-l hrani, il tin în patul conjugal sau dorm ele separat cu copilul pentru a-si proteja sotul de trezirile din timpul noptii. În spatele acestui comportament se ascunde, de fapt, anxietatea mamei care se teme sa-si lase copilul singur sau dorinta ei inconstienta de a se separa de sot. Ambele sunt daunatoare copilului, generandu-i teama de viata, neincredere în sine, sentimente de culpabilitate. Mai tarziu, unor copii care au fost de la inceput culcati în patul parintilor, le va fi foarte greu sa se desprinda de acolo si, implicit, sa renunte la dependenta materna. De asemenea, o astfel de hotarare afecteaza si viata de cuplu, unul dintre parteneri, de obicei barbatul (nefiind tot atat de acaparat de copil) cautand sa primeasca atentie si afectiune intr-o alta relatie.

Chiar daca, atat de mici fiind, bebelusii va trezesc dorinta de a-i proteja, nu trebuie sa uitati ca rolul dumneavoastra de parinti este si acela de a le calauzi pasii in viata, prezentandu-le si obisnuindu-i cu lumea care ii inconjoara si ajutandu-i sa devina persoane mature si independente. Iar a le acorda incredere ca pot singuri (sa stea în camera lor, de exemplu) constituie o conditie esentiala a dezvoltarii.