Povestea ta 

Cand aveam 14 ani imi doream ca la 24 de ani sa fi terminat facultatea si sa imi intemeiez familia, dar cum Dumnezeu le aranjeaza altfel, nu s-a intamplat asa.

Am intrat la facultate la 21 de ani si am terminat-o la 25, dar a durat pana mi-am gasit de munca si am cochetat o vreme cu idee de a pleca dincolo, in Spania, si nu aveam nici un partener stabil si sa fiu multumita de el. Pe sotul meu l-am cunoscut la 24 de ani, la un curs de dans. Mi-a placut dintotdeauna rasul lui sincer...Pacat ca in ultimul timp nu mai rade asa.

M-am intors in tara in  2006 si am reusit sa incep sa lucrez in domeniul meu, care imi place foarte mult si am vrut dintotdeauna sa muncesc in acest domeniu. Ne gandeam la un copil, iar eu eram mereu categorica: "Nu acum, nu avem casa, nu avem posibilitatea de a ne lua o casa, dupa ce ne luam casa!". Se punea si problema daca se intampla sa raman insarcinata..si parerea mea era: avortul.

Dar uite ca viata iti dovedeste contrariul, iar acum 2 ani am facut un tratament pt anexita  puternica, si dupa 3 luni de conceptionale foarte puternice, am facut pauza, urmand sa merg la control pentru alegerea metodei de contracentie. Din cauza programului de 10-12 ore de munca nu reuseam..

Am reusit sa ajung, de urgenta bineinteles, cand eram deja insarcinata. Pe 5 mai trebuia sa imi vina menstruatia, nu a venit, dar nu mi-am facut griji, de obicei intarzia 2 zile. Uite asa se face 7 mai si nimic...In 8 mai, la ora 6 dimineata, fac testul si ii comunic prietenului meu, ca atunci eram doar prieteni pe cale de a ne casatori, vestea:"Sunt 2 liniute!".
 
In aceeasi zi m-am programat de urgenta la medicul meu ginecolog, o doctorita foarte de treaba. Desi, initial, cand am realizat ce se intampla ma gandisem la avort, de ce treceau orele, de aceeaa balanta inclina in parte de a pastra acest copil. Imi incepusem viata sexuala de ceva timp si nu ramasesem niciodata insarcinata, incepusem sa imi fac griji ca ar fi ceva in neregula cu mine si de aceea nu se intampla nimic, dar uite ca se intamplase.

La ora 6 eram la control si am discutat si cu medicul posibiliatea avortului, in capul meu balanta era spre a pastra copilul si deja eram foarte fericita....O stare euforica...o minune se intamplase!Dna doctor mi-a explicat foarte clar ca nu mai am 20-22 de ani ci 28, si ca poata sa existe o groaza de complicatii sau nici una. Cred ca mai mult aveam nevoie de o confirmare, decat de altceva, caci eram eu cea care era insarcinata, nu altcineva.

De ce tineam asa de mult la avort pana sa raman insarcinata din cauza educatiei:"sa nu cumva sa ramai insarcinata" -  pe care mama si bunica au avut grija sa mi-o inoculeze. Sa nu va spun ce frica imi era sa le spun parintilor vestea cea mare. Era ca si cum as avea 12 ani si am ramas repetenta, asa m-am simtit.
Pana la urma mi-am laut inima in dinti si i-am anutat:" O sa mai aveti un nepotel/nepotica". Tata era bucuros, maica-mea, nu! Initial m-am suparat, dar am lasat-o ca pe ea si am incercat sa imi continuii viata asa cum cred eu mai bine. Acum de fiecare data cand vorbim la telefon, ma intreaba: "Ce face aia mica? Abia asteapt sa o chitai un pic!"

Intre timp, la aproape 4 luni am facut nunta, care oricum era planuita. Si m-am distrat foarte bine si m-am simtit foarte bine, am dansat. La 2 zile de la nunta am aflat ca urma sa fie fetita. Yupiiii!!! Dintotdeauna imi doream o fetita. Visul meu pe care tot in aman se implinise cand ma asteptam mai putin si mi-a adus multa bucurie.

Sarcina a fost foarte frumoasa, m-a lasat in pace sa imi vad de munca, dar mi-a schimbat meniul zilnic: nu fast-food, doar apa minerala, foarte multe fructe, fara carne, fara bautura, nani cat mai mult. Am tot zis fetita mea m-a pus la punct. Daca pana atunci mai mancan si fast-food, acum nu ma lasa mi se facea rau. Daca nu beam decat apa plata, nu suportam apa plata, imi venea sa vars. Nu imi trebuia bautura nici sa pun pe limba, cred ca am gustat de 2 ori niste sampanie la nunta mea si la o alta nunta, nu imi trebuia carne, eventual peste. Iar despre somn...as fi dormit o groaza...! Si am avut un apetit pentru nectarine si morcov si bineiteles alte fructe, dar la astea nu puteam rezista, daca vedeam in magazin, 2 si tot imi cumparam.

Acum minunea are 5 luni, se numeste Daciana, si toata lumea cand o vede vorbeste cu ea. E foarte serioasa, dar la mami rade. E si foarte curioasa, si daca sta in brate se suceste sa vada tot. Ma bucur ca am luat decizia corecta, desi stau in apartamentul parintilor mei de 2 camere, avem noroc ca ei sunt plecati dincolo, dar cand vor veni in concediu ne va fi greu ca va trebui sa stau cu fata in camera. Acum visul amanat a ajuns sa ne luam casa, caci peste 3-4 anisori vrem sa ii facem un fratior, sau surioara. Sotul doreste tot fetita, dar vedem noi.


Aceasta este povestea mea, si am incalecat pe un mouse si v-am scris povestea asa...