A fost dorit, asteptat, programat… Intre atitea fetite din familie, era in sfirsit un baietel… Era dorit, asteptat.

Inainte de Craciun, in luna a opta de sarcina, din curiozitate, mi-am verificat tensiunea. Era 16. Am inceput sa iau pastile. N-a cedat. M-am internat rapid pentru analize. In spital, controale, injectii, pastile. Totul parea revenit la normal. Urma sa plec acasa. Luni seara ma gindeam ca marti voi pleca acasa, vom face bradul, miercuri vom merge cu colinda si joi vom fi fericiti de Craciun: fetita cea mare, bebelusul din burtica si eu.

Marti dimineata, la controlul de rutina din spital, aparatul n-a mai auzit bataile bebelusului. Pur si simplu… Am fost dusa la un alt aparat mai performant. Si aici s-a auzit doar linistea… Am fost dusa la un ecograf performant… Doctorii se tot dadeau unul pe altul la o parte din fata ecografului: „Da sa incerc si eu!”. Apoi s-a facut iar liniste…

Apoi a sunat ca din fundul pamintului: „Copilul e mort. Cum doriti sa-l nasteti, natural sau cezariana?”

Mi s-a facut frica. Mi-a fost frica sa-l vad, mi-a fost frica sa-l ating, mi-a fost frica sa vad reactiile medicilor la vederea bebelusului. Am fost lasa si am ales cezariana.

Dupa aceea au inceput sa circule vestile: „era plurimalformat”, „era un avorton”, „era insuficient dezvoltat”, „nu era un produs viabil”, „oricum n-ar fi trait”, „era un accident genetic”.

Numai eu am urlat, in sinea mea: „era bebelusul meu!”. Iar n-am avut curaj sa spun asta cu voce tare.

Toti imi spun ca e mai bine ca s-a intimplat asa. Ca acasa ma asteapta celalalt copil. Ca mi-ar fi fost greu sa cresc singura un copil normal si unul cu handicap. Ca m-ar fi durut mult mai mult sa-mi moara in brate. Ca ar fi avut de suferit si celalalt copil. Ca drama ar fi fost mult mai mare daca apuca sa vada lumina zilei. Ca bebelusul n-a vrut sa traiasca. Ca Dumnezeu a avut grija de noi, cele ramase aici. Ca timpul va sterge durerea. Ca asta a fost destinul. Ca sint norocoasa. Ca puteam sa ajung si eu dincolo. Ca puteam sa las copilul cel mare singur. Ca s-a intimplat in spital.

In prima zi de Craciun a nins in sfirsit. A nins foarte frumos, totul s-a acoperit de alb. Ca un facut, in spital am avut patul linga geam. Am vazut fulgii mari si albi cum cadeau. Mi se parea ca auzeam loviturile lor cind ajungeau pe jos. Simteam fugii cazand in sufletul meu ca niste pietre peste un mormant.

Auzeam in jur femeile pregatindu-se de alaptat. Eu luam pastile ca sa nu alaptez. Auzeam copii colindind. Auzeam forfota strazii de ajun de Craciun. Auzeam urarile de Craciun. Auzeam urarile de fericire pentru nou-nascuti. Auzeam preotii colindand. Auzeam medicii incercand sa-mi explice ce s-a intamplat.

Ma visam alaptind, leganind, visam la schimbatul scutecelor, la cintecele de leagan, la colici, la febra dintisorilor, la primele cuvinte, la primii pasi. Totul s-a transformat in pulbere.

Acum invat. Invat sa traiesc cu durerea in suflet. Invat sa pling in sufletul meu. Invat sa pling in liniste. Invat ca viata merge mai departe. Invat sa nu mai pun intrebari pentru ca raspunsurile lor vor duce la alte intrebari. Invat sa traiesc cu privirile compatimitoare ale celorlati: „saraca…”.

Numai Dumnezeu stie ce s-a intimplat exact. Numai El stie de ce a trebuit sa se intimple asa. Numai El stie de ce a trebuit sa se intimple de Craciun. Mi-am dat seama ca sintem prea mici si prea neputinciosi in fata Lui. Sintem ca niste fire de praf in univers.
Poate voi afla de ce s-a intimplat asa, dar asta pe lumea de dincolo. Poate acolo imi voi cunoaste ingerasul. Poate acolo voi reusi sa-l alint, sa-i cint, sa-l string in brate, sa-l sarut, sa-l mingii, sa-i spun ca il iubesc, ca l-am asteptat, ca mi-a fost dor de el. Dar trebuie iar sa recunosc ca mi-e frica sa ma grabesc spre acea lume.

Fetita cea mare mi-a spus ca mai vrea un bebelus… stiu eu oare?….

roxanasc, membru NN