Ghidul Parintilor 

Dezvoltarea psihica a copilului institutionalizat

Cand vorbim despre copilul institutionalizat, ne gandim, desigur, la copilul cuprins in sistemul de protectie din Romania, prin urmare, la copilul abandonat. Exista mai multe forme prin care sistemul asigura protectia acestor copii: plasarea la un asistent maternal, cand copilul este foarte mic, institutionalizarea intr-un centru de plasament, cunoscut in trecut sub denumirea de “Casa de Copii”, plasarea in apartamente sociale, cand acesti copii ating varsta majoratului si sunt capabili sa se intretina singuri, etc. Exista, in general, pentru copiii institutionalizati in centrele de plasament, doua forme de protectie: plasamentul, atunci cand parintii isi pastreaza calitatea, insa momentan, din diverse motive nu isi pot indeplini atributiile parintesti, si incredintarea, cand parintii, dintr-un motiv sau altul, renunta sau sunt decazuti din drepturile parintesti.

Motivele pentru care acesti copii sunt institutionalizati , tin de  disfunctiile familiale, care pot lua diferite forme:
monoparentalitatea (copilul are un singur parinte incapabil sa-l intretina); abuzurile la care este supus copilul (neglijarea fizica, constand in incapacitatea adultului de a asigura cele necesare traiului, neglijarea emotionala, reprezentand imposibilitatea parintilor de a asigura un mediu securizant din punct de vedere psiho-afectiv, abuzul fizic, ce poate lua diferite forme;
incapacitatea parintilor de a munci,  deci, lipsa resurselor materiale pentru intretinerea copilului; sarcina nedorita a mamei ,neasumarea raspunderii de a creste un copil,  etc.

Indiferent de motivele pentru care copilul a fost abandonat, efectele institutionalizarii asupra dezvoltarii personalitatii sale, sunt la fel de marcante.

Exista doua tipuri de factori care influenteaza in mod decisiv dezvoltarea psihica a copilului: factorii interni, care tin de mostenirea genetica, si cei externi, care includ toate situatiile exterioare ce contribuie la formarea individului, incepand cu familia, mediul , educatia si, mai tarziu, grupul de prieteni, profesia, etc.

In cazul copilului abandonat la  nastere, se porneste  de la un minus esential: absenta relatiei materne care in primii ani de viata este hotaratoare pentru dezvoltarea ulterioara a copilului, la nivelul constiintei de sine, personalitatii si dezvoltarii intelectuale. Trauma cauzata de aceasta situatie produce de cele mai multe ori disfunctii iremediabile in tabloul personalitatii.  Apare un deficit la nivelul constructiei identitatii, generat de absenta persoanei care i-a dat nastere si care are rolul important de a-l asista si indruma, de a-I oferi dragoste si a-I insoti primii pasi in viata.

Conform studiilor efectuate de Freud, in perioada 1-3 ani, copilul se afla intr-un stadiu de narcisism primar, osciland intre fuziunea cu mama si tendinta sa naturala de a se construi ca persoana. Rolul mamei este de a sustine, treptat, atat nevoile copilului, care in prima etapa sunt centrate exclusiv pe actul alimentatiei , cat si nevoia de individuare, de separare si dobandire a sentimentului de a fi diferit, in raport cu ceilalti. Plasarea la un asistent maternal, este, prin urmare, un act de inalta responsabilitate, deoarece persoana care urmeaza sa ia in grija copilul trebuie sa fie constienta de nevoile acestuia pentru a le putea sustine si pentru a putea substitui in mod multumitor absenta mamei.

De cele mai multe ori, acesti copii ajung in institutiile de protectie dupa o perioada mai lunga  petrecuta in familie, timp in care au suferit diferite forme de abuzuri , care produc tulburari de ordin psihic.

Institutionalizarea  in sine, produce in constiinta copilului tabloul abandonului, sentimentul de a nu fi fost dorit, ingrijit,iubit,  prin urmare, intervine un profund sentiment de insecuritate , scadere a stimei de sine, perturbare a conceptului de identitate personala, toate acestea traite, la nivel emotional si cognitiv, in mod dramatic. Copilul trebuie sa faca acum fata atat doliului produs de separarea de familie, cat si adaptarii la un nou mediu, care presupune o reorganizare a intregii sale vieti. De cele mai multe ori apar tulburari generate de incapacitatea de adaptare la noul mediu, precum depresia, atacurile de panica, tulburarile de comportament, tulburari de limbaj, deficit la nivelul maturizarii sociale.

Copilul fie se retrage, refuza contactele sociale, manifesta neancredere si suspiciune, fie devine agresiv, revendicativ, razbunator, fie tanjeste dupa atentia celorlalti, este cuminte, amabil, dornic de a placea. Desigur, exista si adaptari reusite, in cazurile in care copilul face fata schimbarii, isi fixeaza o persoana de referinta, reuseste sa lege relatii securizante , insa trauma pierderii propriei familii ramane o rana afectiva care in putine cazuri se vindeca.

Un lucru important de mentionat in cazul copiilor institutionalizati, este modul in care acestia isi creeaza, in multe cazuri, scenariul de viata propriu. Fiecare dintre noi ne organizam viata in jurul unui tipar (relational, comportamental), format ca urmare a conditionarilor la care am fost supusi. Copilul crescut intr-un mediu securizant va avea tendinta sa vada in ceilalti persoane de incredere, sa fie deschis si cooperant. Copilul abandonat insa, purtand in sine “rana de abandon”, isi creeaza de multe ori un scenariu ce are ca drama centrala singuratatea, parasirea. Prin urmare, da dovada de o incapacitate de a mentine relatii durabile, chiar si in cazul in care, la nivel constient isi doreste intens acest lucru. Comportamentul sau relational poate imbraca diferite forme, in functie de personalitatea fiecaruia. Fie va cauta in orice relatie apropiata fuziunea, intr-un mod nepotrivit, si va fi respins de persoana cu care se afla in relatie, fie pentru a-I testa acestei persoane capacitatea de a-l iubi neconditionat, va face lucruri menite sa o dezamageasca, pana cand va fi intr-adevar parasit, scenariul construit de el in mod inconstient, repetandu-se astfel. Respectand acest tipar, de cele mai multe ori, daca studiem cu atentie istoria lor familiala, descoperim ca provin din parinti care, la randul lor, au fost copii abandonati.

Prin urmare, cine poate substitui absenta celor care ar trebui sa ingrijeasca si sa iubeasca acesti copii? Putem intotdeauna sa invinuim parintii? Daca ar avea de ales intre o familie disfunctionala si institionalizare, ce ar alege? Este institutia de protectie solutia? Cu siguranta, in acest moment, este o solutie.

Nu-ti abandona copilul!

Un articol din Campania de Informare "Parinte de nota 10 (zece)"


Read the English version of this article: Don`t abandon your child