Sarcina 

Cate dintre mamele care au avut sansa de a duce pe lume un copil, nu cunosc bucuria enorma pe care o simte o femeie, atunci cand afla ca este insarcinata?

Bucurie, emotie, dorinta de a impartasi cu cei dragi, dar si temeri, anxietati, ingrijorare. Va fi totul bine? Analizele vor iesi cum trebuie? Copilul este normal? Se va naste fara probleme? Intreaga viata a viitoarei mame se schimba, valorile se reordoneaza, totul din acel moment se invarte in jurul micului graunte de viata din pantecul ei. Zilele devin asteptare, minutele devin o panda neancetata, pentru a nu scapa nici cel mai mic semn prin care puiul lor le anunta prezenta lui.
   
Dincolo de toate emotiile si asteptarile pozitive, cate viitoare mame nu s-au temut, macar o data, ca vor pierde sarcina? Acest articol este un gand pentru acelea dintre ele carora aceasta drama chiar li s-a intamplat. Este un gand pe care li-l dedicam lor, din dorinta de a le fi aproape. Nu avem pretentia ca le intelegem, si nici nu am sti cum anume sa le alinam suferinta, caci sunt anumite dureri care nu pot fi alinate niciodata…doar invatam sa traim cu ele.
   
A-ti pierde pruncul este una dintre cele mai ingrozitoare suferinte prin care poate trece o fiinta. Indiferent ca asta se intampla la 1 luna, la 3 sau la 9 luni, durerea este la fel de mare, pentru ca legatura dintre mama si copilul sau apare din primele clipe in care acesta prinde viata in interiorul ei. Si este o legatura indestructibila, care dureaza intreaga viata.
   
Odata cu pierderea lui, se pierde o parte din sine, iar a pierde o parte din sine este o trauma de o violenta incontestabila.
   
Emotiile unei mame care-si pierde copilul sunt greu se asezat in cuvinte, la fel ca toate lucrurile grele si profunde. Este o experienta uneori imposibil de descris.
   
Socul care urmeaza pierderii aduce cu sine negare, incapacitate de a accepta situatia, urmata de furie. Este greu sa lupti, in special atunci cand adversarul este invizibil, cand dezastrul s-a produs, si tot ce iti ramane de facut este sa inveti sa accepti situatia. Insa pana la acceptare, este o cale lunga si dureroasa.
   
Este greu, pentru femeile care trec prin asta, sa nu se invinovateasca, cautand lucruri pe care le-au facut gresit, si care au dus la moartea copilului. Din cauza incapacitatii de acceptare, normala de altfel, este mai usor atunci cand vina poate fi atribuita cuiva, unei situatii, unei persoane, divinitatii, sau oricarei alte conjuncturi nefavorabile.
   
Plansul este normal, la fel ca si furia. Este normala o perioada de doliu, care face parte din procesul de vindecare. Dincolo de toate, femeia are nevoie sa-si acorde timp pentru a plange pierderea, pentru a-si lua adio de la copilul sau nenascut, pentru a invata sa accepte sa traiasca restul zilelor sale, cu golul pe care aceasta pierdere l-a adus in viata sa. E nevoie de timp pentru a integra toate lucrurile pe care le-a pierdut odata cu copilul: primul gangurit, primii pasi, prima aniversare, primele cuvinte, primul zambet, si toate micile lucruri atat de importante si atat de dorite…
  
Daca femeia este deja mama, mai are alti copii, pierderea produsa aduce aproape inevitabil cu sine teama de a nu-i pierde si pe ceilalti. Intr-o asemenea situatie, mama constientizeaza cat de fragila este viata, cat de usor pot fi pierduti cei dragi, si ajunge sa se teama pentru viata lor. Teama aceasta este normala, si va trece la un moment dat, odata cu trecerea timpului si vindecarea ranilor.
   
Apoi, este greu sa aduca aceasta veste familiei, cu atat mai mult cu cat, in situatii grele, cei dragi pot reactiona in moduri neinspirate. In incercarea lor de a repara situatia, de a ajuta femeia sa depaseasca momentul, pot minimaliza pierderea, recurgand la cuvinte de consolare care, din pacate, fac mai mult rau decat bine, pentru ca aceasta se va simti neanteleasa si va simti ca pentru ceilalti, pierderea pe care a suferit-o nu conteaza atat de mult.
   
Este la fel de normal, ca, pentru o perioada, femeia sa-si evite cunostintele, prietenii, dorind sa fie singura. Ii este greu sa vorbeasca despre ceea ce simte, ii este greu sa faca fata reactiilor celor din jur, incercarilor de linistire, de a da speranta, in conditiile in care, este singura in durerea sa si, uneori, imposibil de consolat. De cele mai multe ori, tot ceea ce poate face un prieten, este sa fie sincer, iar daca nu stie ce sa spuna, este mai bine sa taca. O imbratisare face uneori cat o mie de cuvinte.
   
O asemenea pierdere nu se uita niciodata. Devine o parte din viata, o parte de trecut si de viitor netrait, indoliat, plans, care nu poate fi inlocuit si nici vindecat pe deplin. In timp, devine mai putin dureros , poate fi acceptat, integrat si purtat mai departe, insa niciodata uitat.