Psihologie 

La orice vârstă avem întrebări la care ne este dificil să aflăm răspunsul, fie că suntem copii sau părinţi.
 
Fiecare vârstă aduce provocările ei în viaţa noastră, pe drumul de a fi noi înşine, cât mai conştienţi de ceea ce suntem şi putem fi. Când suntem părinţi reprezentăm un model, un reper pentru copilul nostru pe acest drum al devenirii. Modul în care ne asumăm acest rol este influenţat de propriile noastre experienţe în situaţii similare, în relaţia cu părinţii noştri. Se poate uşor observa faptul că fiecare vârstă poate fi caracterizată prin anumite trăsături comune: vârsta primilor paşi, a primului cuvânt rostit de copil, vârsta lui “de ce?”, …

Psihologul Erik Erikson a conceptualizat 8 stadii ale dezvoltării eu-lui nostru, pe care le trăim de la naştere până la bătrâneţe. Fiecare stadiu aduce o provocare (temă centrală) cu care o persoană se confrunta, putînd astfel dobândi noi capacităţi şi abilităţi. Interesant la această stadialitate este faptul că surprinde relaţia de reciprocitate dintre copil şi părinţi: aceştia au o influenţă determinantă în viaţa copilului lor, însă, la rândul lui, copilul influenţează dezvoltarea părinţilor lui. Apariţia  unui copil în viaţa cuplului determină o schimbare dramatică atât pentru mamă cât şi pentru tată, aducîndu-le noi provocări într-un rol nou, acela de a fi părinte.

Pentru a încerca să ne înţelegem cât mai bine copiii noştri şi totodată pe noi înşine vă propun să cunoaştem temele fundamentale ale primilor ani ai vieţii.

Primul stadiu  cuprinde perioada de la naştere până la aproximativ 1 an.

Tema acestei vârste este formarea sentimentului de încredere faţă de adulţii care îngrijesc copilul. Acest sentiment fundamental va fi prezent de-a lungul întregii vieţi a unei persoane. Modul în care asimilează conceptele de încredere/neîncredere vor determina relaţionarea cu lumea. Dacă părinţii pot oferi copilului căldură afectivă, constanţă în îngrjire, atunci copilul va dezvolta încredere în lume, în oameni. Dacă părinţii nu pot fi de încredere, resping copilul sau nu acordă atenţie nevoilor acestuia, copilul va dezvolta ca trăsătură dominantă neîncrederea, care îl va însoţi de-a lungul relaţiilor viitoare. El va deveni temător şi suspicios în contactul cu alţii. Acest fapt nu înseamna că părinţii TREBUIE să fie PERFECŢI. Chiar şi atitudinea supraprotectoare a părinţilor care vin în întâmpinarea nevoilor copilului imediat ce acesta a scos un sunet va determina o tendinţă dezadaptativă a copilului. Cu o încredere excesivă în ceilalţi, acest copil, crescînd, nu va putea să creadă că cineva îi poate dori răul, negînd astfel realitatea a ceea ce trăieşte.

Dacă părinţii vor păstra un echilibru în relaţia cu copilul la această vârstă, el va dezvolta o primă şi semnificativă “abilitate”: speranţa, credinţa că îşi poate împlini dorinţele chiar dacă uneori va întâmpina dificultăţi.

Ca părinţi vom reacţiona prin prisma propriei noastre experienţe cu părinţii noştri. Vom încerca fie să oferim copilului aceeaşi grijă pe care şi noi am primit-o, fie să încercăm să compensăm ceea ce ne-a lipsit în relaţia pe care am avut-o copii fiind. Important este să fim conştienţi de temerile noastre faţă de responsabilitatea de a ne creşte copilul şi de a fi autentici în relaţia cu el. Apariţia unui copil este un prilej bun de a ne oferi şi nouă înşine încrederea  de a fi.

Stadiul al II-lea, de la 1 an la 3 ani.

Provocarea acestei vârste este formarea sentimentului de autonomie versus ruşine, îndoială de sine. În această perioadă copilul începe să se conştientizeze pe sine independent de cei care îl îngrijesc. El porneşte în explorarea mediului apropiat. Acest comportament de autonomie reprezintă modalitatea copilului de a-şi forma propria identitate, diferită de a părinţilor. Este perioada în care copilul iniţiază pe cont propriu unele acţiuni, chiar dacă de multe ori nu reuşeşte să le facă corect. Dacă unui copil nu i se permite în mod repetat să fie independent, pornind de la lucruri care pot părea nesemnificative cum ar fi alegerea unei jucării sau a unei hăinuţe, încheierea de unul singur la şireturi, sau manifestarea opoziţiei prin celebrul “nu”, acesta poate ajunge să se simtă vinovat, ruşinat, să se îndoiască de capacităţile sale, renunţînd treptat la dorinţa proprie de autonomie. Un sentiment profund de ruşine şi vinovăţie poate determina copilul să adopte o atitudine compulsivă. Persoana compulsivă simte că întreaga ei fiinţă depinde de modul în care face ceva, astfel că totul trebuie să fie perfect. Este foarte dificil să trăim cu teama de greşeli şi cu sentimente de îndoială faţă de propria noastră persoană. Când devenim părinţi re-trăim puternic această temă a vinovăţiei şi îndoielii de sine în relaţia cu copilul. Însă a fi înţelegători cu noi ne ajută să fim înţelegători cu copilul nostru, să fim părinţii de care el are nevoie. 

De asemenea, dacă dăm copilului o libertate nelimitată, fără a-i pune nici o restricţie, acesta va manifesta în viitor o tendinţă impulsivă de a se arunca în activităţi fără a şti limitele capacităţilor sale. Îi va fi dificil copilului ajuns adult să capete stabilitate în relaţiile cu ceilalţi, să se adapteze şi nevoilor lor.
Realizînd un echilibru între autonomie şi îndoială copilul va dobândi o nouă capacitate necesară în viaţă: voinţa, determinarea. Lecţia acestei perioade este aceea de “pot să fac”.

Libertatea şi deschiderea pe care noi, ca părinţi ni le acordăm în relaţia cu copilul nostru îl vor ajuta să îşi păstreze elanul şi curiozitatea faţă de viaţă.

După cum putem observa, aceste prime teme de viaţă le vom reîntâlni mereu de-a lungul vieţii, fiind “vitale” în relaţia cu Celălalt: în cuplu, în relaţiile profesionale, etc. 

Înţelegerea acestor teme ne ajută să devenim noi înşine.

Psiholog clinician Stefania Gubavu
Tel: 0744.884.165
e-mail: stefania_gubavu@yahoo.com

Acest articol face parte din Campania de Informare "Parinte de nota 10 (zece)"


Read the English version of this article: Stages of Ego Development (0- 3 years old)