Psihologie 

Personalitatea, in ansamblu, reprezinta modul de organizare a caracteristicilor si insusirilor psiho-fizice si psihosociale ale persoanei. Personalitatea cuprinde un ansamblu de componente precum: temperamentul, caracterul, aptitudinile.

Temperamentul este innascut, copilul se naste cu un anumit tip de temperament, observabil inca de timpuriu, care reprezinta ansamblul insusirilor diinamico-energentice ale personalitatii. Ele prescriu modul in care se va manifesta si va reactiona copilul., impulsivitatea, ritmul reactiilor, expresivitatea psihica (ritmul vorbirii, intonatia, debitul, expresiile emotionale, etc).

Spre deosebire de temperament, trasaturile caracteriale se formeaza sub influenta educatiei intr-un subsistem relational, valoric si autoreglator al personalitatii.

In privinta aptitudinilor, exista o interactiune permanenta intre ereditate si mediu, iar absenta unui dintre factori, influenteaza evolutia celuilalt. De exemplu, in cazul unui fond ereditar superior combinat cu un mediu nefavorabil, foarte rar aptitudinea atinge un nivel inalt de dezvoltare. Daca un copil cu un fond ereditar foarte bun in aptitudinea pentru muzica se naste si creste intr-un mediu nefavorabil, in care nu are oicazia sa-si exerseze si sa-si dezvolte aptitudinea, nu va ajunge niciodata la performante in acest domeniu, oricat de buna ar fi inzestrarea.

Vom urmari in continuare modul in care se structureaza personalitatea, in functie de etapele de dezvoltare ale copilariei.

In prima copilarie, perioada anteprescolara (1-3 ani) copilul este integrat in relatiile grupului familial, traieste conflicte si stari de confort psihic, in functie de regulile familiei, orarul acesteia, stilul de viata impus, atentia acordata nevoilor copilului si atitudinea generala fata de acesta. In prima parte a acestei perioade, copilul nu face diferenta intre sine si mediu, intre sine si persoana care il ingrijeste. De aceea, de modul in care mediul va raspunde nevoilor sale depinde intr-o mare masura dezvoltarea sa ulterioara, modul in care se va autopercepe si va percepe lumea., ca fiind securizanta, sau frustranta. Daca persoana care ingrijeste copilul este insesnibila la nevoile sale, il lasa sa planga atunci cand ii este foame, cand doreste sa fie mangaiat sau nu se simte bine, va percepe mediul ca fiind nesigur si infricosator. Daca , insa, se raspunde cu promptitudine dorintelor sale, copilul va dezvolta un sentiment de incredere si siguranta care se va reflecta mai tarziu in felul in care relationeaza. Atasamentul si sentimentul de apartenenta se vor dezvolta intr-un mod sanatos. Adultul este un punct de sprijin, de siguranta si de referinta. Copilul invata limbajul, iar catre sfarsitul acestei perioade este deja capabil sa-si exprime dorintele, temerile, curiozitatile. In jurul varstei de doi ani, copilul trece printr-o faza de impulsivitate si agresivitate, doreste sa-si impuna vointa, sa obtina cu orice pret ceea ce isi doreste, testeaza limitele adultului, traversand o perioada de opozitie, in urma careia se contureaza propria identitate. Parintii au in aceasta etapa, un rol deosebit de important, prin modul in care gestioneaza comportamentele copilului- cu rabdare si intelegere, trasand in mod ferm si non-agresiv limitele, si , mai ales, cu multa dragoste. Deosebit de important in aceasta perioada este jocul: prin intermediul sau, copilul interactioneaza cu obiectele, ia contact cu mediul inconjurator, dobandeste primele cunostinte procedurale si isi structureaza primele experiente de roluri si situatii. Astfel se dezvolta sociabilitatea, conduitele devin mai coerente, invata sa coopereze in cadrul grupului, in timp ce se joaca in tovarasia altor copii, interiorizeaza regulile. In aceasta perioada se pun bazele dezvoltarii constiintei reprezentarii despre sine in comparatie cu ce doresc ceilalti, in special parintii, sa fie. Intervine aici modelul evaluativ al mediului de cultura, caruia copilul fie I se conformeaza, fie se revolta. Daca modelul acesta este in concordanta cu dorintele sale, copilul este multumit, daca insa situatia sta invers, copilul fie intra in lupta, fie se resemneaza.

In perioada prescolara are loc o intensa dezvoltare psihica , avand in prim plan contradictiile dintre solicitarile externe si capacitatile interne. Copilul incepe gradinita, comunicativitatea si sociabilitatea se dezvolta este nevoit sa se adapteze unui nou mediu, cu reguli si cerinte. Are loc o crestere a intereselor , aspiratiilor si aptitudinilor . Se face trecerea de la perioada de egocentrism, in care copilul este axat pe satisfacerea necesitatilor, la activitati care devin mai complicate, implicand amanare, a tine cont de reguli, a astepta randul, etc. Se dezvolta autonomia, copilul capata sentimentul propriei competente, capacitati, in special prin compararea cu ceilalti, moment in care pot interveni sentimente de inferioritate,care il pot insoti pana la varsta adulta, daca nu I se explica despre diferentele dintre oameni si nu I se pun in valoare propriile calitati. Are loc identificarea cu modelele parentale, in special cu parintele de acelasi sex, de la care imprumuta comportamente, atitudini, iar mai tarziu, identificarea isi largeste aria si la alte persoane reale sau personaje fictive. Activitatea de joc este in continuare cea mai importanta in dezvoltarea personalitatii, prin rolurile si subiectele pe care le abordeaza copilul, imitand ceea ce deja cunoaste, sau testand noi roluri pe care le poate considera compatibile cu sine. In aceasta perioada copilul isi manifesta aptitudinile care, daca sunt identificate si sustinute, pot deveni o cale de a obtine succes.

In perioada scolara intervine un nou ciclu de readaptare la un nou mediu in care cerintele sunt crescute. Copilul invata acum sa faca fata competitiei si are nevoie de tot sprijinul familiei, invata lucruri noi despre sine si ceilalti. Familia ocupa un loc important in modul in care se structureaza personalitatea copilului, tulburarile care apar in echilibrul afectiv al parintilor pot provoca tulburari in dezvoltarea normala a copiilor. In acest sens, copilul are nevoie de o structura familial asolida, echilibrata afectiv, care sa-I ofere modele optime dezvoltarii. Neantelegerile dintre parinti, certurile, abuzurile, despartirile, afecteaza echilibrul afectiv al copilului si au urmari in planul dezvoltarii personalitatii. Exemplul personal al parintilor este mai puternic decat ceea ce ii spun copilului, regulile trebuie sa fie pertinente iar limitele clare, insa nu rigide. A tine cont de nevoile copilului, a-l respecta ca individualitate distincta, cu nevoile si dorintele sale, cu preferintele si atitudinile sale reprezinta un mod de a-I permite sa-si dezvolte propria personalitate intr-un mod armonios.

Acest articol face parte din Campania de Informare "Parinte de nota 10 (zece)"