Psihologie 

In putinul timp petrecut alaturi de cei despre care am inteles ca se numesc "parintii mei", am aflat ca ar trebui sa fiu fericit ca mi s-a dat nastere si ca am ajuns sa fac parte din viata lor. De asemenea, am mai auzit ca ar trebui sa le fiu dator mamei si tatalui meu. Aici intampin o mica dilema. Nu inteleg de ce ar trebui sa le fiu recunoscator. Nimeni nu mi-a cerut parerea, nimeni nu m-a intrebat daca vreau sa vin pe aceasta lume. Mami si tati spun ca si-au dorit foarte mult un bebe exact ca mine. Ma bucur ca si-au indeplinit dorinta, dar asta e ceea ce au vrut ei, nu eu. Ei au vrut un bebe pentru a se simti impliniti, pentru a avea un sens si, de ce nu, pentru a se lega mai puternic unul de altul. Am mai auzit si parerea conform careia mi-au dat nastere "pentru a avea cine sa le ofere un pahar de apa la batranete". Mami m-a dorit "pentru a se simti femeie, pentru a lasa ceva in urma ei".Cu toate astea, mi se spune ca eu ar trebui sa fiu recunoscator. Oare de ce? Nu ar trebui sa fiu recunoscator pentru un lucru pe care mi l-am dorit si eu? Mami si tati si-au satisfacut propriile nevoi, dorinte si, in ciuda acestui lucru, eu ar trebui sa multumesc. Ei considera ca mi-au facut un bine. Ba, mai mult, dupa ce ca nu m-au intrebat daca imi doream sa ma alatur lor, acum isi asuma si dreptul de a decide in legatura cu ceea ce imi place sau nu, cu ceea ce ar trebui sa fac, in legatura cu viata mea (asa am inteles ca se numeste timpul petrecut langa ei).

De ce oamenii mari cred ca e asa o mare fericire sa te nasti? De cand ma stiu eu, imi amintesc de o singura perioada in care am fost cu adevarat fericit: atunci cand mami ma tinea in burtica ei. Acolo mi-a fost bine. Era cald, comod, ma simteam aparat. Nimeni si nimic nu se putea atinge de mine. Totul era confortabil si placut. Mami avea grija sa imi dea tot ce era mai bun, sa ma plimbe si sa ma linisteasca. Puteam face orice fara sa imi fie teama ca as putea gresi sau ca m-as putea lovi. Din cand in cand, il auzeam si pe tati. Mi se parea tare haios ca mangaia burtica mamei atunci cand eu loveam cu manuta sau piciorusul. Inca de atunci mi s-au parut ciudati oamenii mari. Eu aveam chef sa ma joc, sa imping, sa lovesc usor, iar ei ma mangaiau. Mi-am dat seama ca nu stiu sa se distreze. Bine imi era atunci... Nu am inteles niciodata de ce mami nu m-a mai vrut in burtica ei. E adevarat ca se micsorase spariul de joaca insa, oricum, era atat de bine si confortabil...

Cand mami s-a hotarat sa ma aduca langa ea (nici atunci nu mi-a cerut parerea) a fost ingrozitor. Am fst luat din culcusul meu in care ma simteam atat de aparat si adus intr-un loc in care ma simteam in pericol. De aceea am si plans foarte mult. Deodata m-am trezit intr-un spatiu foarte ciudat, deloc calduros si confortabil. Cu nasucul simteam ceva straniu, ochisorii ma intepau. Cu toate astea, in jurul meu, toata lumea era bucuroasa. Mi-au parut rautaciosi: persoane pe care nu le cunosteam si chiar mami si tati. Eu plangeam, eram speriat, ei radeau. Mami parca se bucura ca nu mai trebuie sa stau in burtica ei