E iarnã ºi pe întinsul alb, sub cortul seri covorul alb ºi rece se întinde tãcut. La marginea unui drum, sub un desiº de crengi de brad, plecate sub greutatea ninsorii, stã pitit un copil. Pe drum din depãrtare vine încet, sunând din clopoþei o sanie. Doi tineri frumoºi se apropie acum cu sania de locul unde copilul stã ascuns.
– Ce faci tu aici, copile?
– Eu stau aici ºi aºtept, cã pãrinþii mei m-au lãsat! Am fost dus în casele sãracilor, dar frigul ºi foamea ºi nedreptatea ce apãsa pe ei i-au împins sã mã lase ºi ei pe drum. Era frig în casele lor, viscolul intra prin geamurile petecite ºi pãmântul era aºternutul nostru. Munceam împreunã ºi aºa câºtigam bucãþica de pâine pentru searã. ªi ajungând slab ºi neputincios, m-au lãsat ºi ei în drum. Am fost dus în casele bogaþilor. Acolo era mâncare din belºug, focul ardea cu vâlvãtãi ca în cuptoare ºi era cald peste tot, dar era acolo o sãrãcie ºi un frig mai rele decât în casele sãracilor. Cu tot belºugul de mâncare, dispreþul lor mã fãcea mai flãmând ca ºi când nu aº fi luat nici o bucatã de pâine, iar cãldura lor nu putea încãlzi sufletele lor reci, din care viscolea dispreþul ºi invidia. Aici era curat, nu vedeai pe jos un fir de pai sau vreun grãunte de nisip, dar sufletele lor ºi viaþa lor nu era curatã. Atunci am început sã plâng dupã casele sãracilor unde viscolea prin geamuri ºi noi unul lângã altul depãnam gânduri cu gânduri ºi ne þeseam din ele hainã, nu era curat ca aici, dar sufletele lor nu ºtiau ce-i viclenia, ce era în inimile lor era ºi pe buzele lor. ªi ne mai rãbdând viaþa de acolo am plecat ºi am ajuns aici la adãpostul acesta al ierni ºi nu ºtiu unde mã voi duce.
– Urcã în sania noastrã! Eu voi mâna calul, iar fratele meu îþi va spune poveºti pânã ce va þine drumul.
– ªtii tu copilaº oare de ce brazii sunt mereu verzi?
– Nu ºtiu!
– Iatã, acum am sã îþi povestesc cum s-a întâmplat!
Demult, pe când pãmântul era tânãr ºi toate erau noi, pe când toate erau curate ºi frumoase ºi liniºtea stãpânea lumea, s-a petrecut ceva neobiºnuit.
Era o zi caldã de varã ºi toatã verdeaþa pãmântului era minunat împodobitã. Erau toate vesele ºi se desfãtau de cãldurã ºi de ploaie. Când s-au lãsat umbrele serii, a ieºit luna, dar nu ca de obicei. Era ceva strãin în arãtarea ei, parcã venea aproape ºi ca ºi cum ar privi, suia încet cãrarea ei albastrã. Cãtre miezul nopþii s-a oprit din drumul ei ºi a grãit cu glas, zicând:
„Toatã verdeaþa pãmântului, copacii pãdurii ºi pomii roditori, iarba ºi toate câte cresc pe pãmânt ascultaþi! Se va petrece un lucru neobiºnuit, veþi vedea ce nu aþi vãzut pânã acum! Vor fi ºapte zile de ploaie, apoi vânt puternic va izbi ploaia, iar dupã a zecea noapte, va veni vânt friguros ºi din cer va cãdea zãpadã ca lâna ºi va viscoli mult. Va fi prima iarnã pe pãmânt. Deci voi luaþi aminte ce vã spun! În cele ºapte zile de ploaie aveþi vreme ca sã îngãlbeniþii frunzele voastre ºi apoi sã le scuturaþi pe pãmânt ºi toatã puterea voastrã s-o trageþi din crengi ºi din tulpinã în pãmânt ºi sã dormiþi, ca sã nu simþiþi când va trece urgia. Dupã ce ea va trece, soarele iar vã va mângâia ºi vã veþi trezi iarãºi la viaþã!” Dar unul dintre brazi, care era mai semeþ a grãit cu mândrie:
„Nu ascultaþi glasul lunii! Luna e mincinoasã ºi plinã de invidie, îi este necaz pe noi cã suntem vii ºi frumos împodobite toate, iar ea e rece! Luna minte, nu o ascultaþi!” Iar luna întristându-se, s-a cutremurat ºi a zis:
„Aºa, voi brazilor semeþi asemenea lucruri vorbiþi despre mine! Iatã cuvântul meu cãtre voi! De nu vã veþi cãi ºi în cele zece zile sã faceþi precum toatã verdeaþa, mult veþi avea de suferit. Nu e un blestem, cã eu nu blestem pe nimeni, e rodul neascultãrii voastre! Veþi suferi de când veþi rãsãri prin iarbã, cãci oile vã vor cãlca în picioare ºi oamenii vã vor lovi cu coasa, când veþi creºte falnici, oamenii vor cãuta lemnul vostru sã facã scânduri ºi grinzi, tot oamenii în vremea iernii, la praznic, vor tãia dintre voi ºi vã vor pune ca podoabã în casele lor. ªi ca sã nu vã mai mândriþi, cetina voastrã va fi iute la foc. ªi lucrul cel mai greu decât toate, este cã veþi rãmâne mereu verzi ºi nu veþi putea lepãda frunza voastrã ca sã adormiþi ºi veþi rãbda arºiþa verii ºi gerul iernii, fãrã sã vã puteþi odihni. Aºa va fi cu voi dacã în cele zece zile nu vã veþi cãi. ªi ca semn cã am spus adevãrul vor fi aceste zile de ploaie ºi vântul ce va urma. Fi-þi dar înþelepþi ºi ascultaþi, ca sã nu suferiþi!” ªi luna ºi-a ascuns faþa dupã o perdea umedã ºi deasã. Fulgere mari ºi albastre au început a sãgeta cerul de la o margine la altaºi apoi a început ploaia. A plouat ºapte zile ºi apoi s-a stârnit vânt puternic ºi rãcoros, izbind cu ploaie în verdeaþa zgribulitã. Toate au început a se îngãlbeni ºi se scuturau în vânt frunze greuaie. Trei zile a tot îndoit vântul pãdurile ºi în noaptea ce a urmat s-a fãcut liniºte. Norii s-au subþiat ºi luna ºi-a arãtat faþa ca sã priveascã pãmântul. Toate erau desfrunzite ºi adormiserã deja, numai brazii ca ºi cum nu s-a întâmplat nimic, erau verzi ºi netulburaþi. ªi mult s-a întristat luna, ascunsã s-a fãcut apoi dupã cortul alb al norilor de miazã-noapte, din care a început a ninge ºi viscol mare a cuprins pãmântul.
De atunci ºi pânã astãzi ºi pânã la sfârºitul vremurilor brazii rãmân verzi, rãbdând arºiþa ºi gerul ºi þinând piept viforniþelor reci.
– Ei copilaº, nu ai adormit? Trebuie sã dormi cã mai e de mers!
– Cum sã adorm? Oare nu îmi mai spui vreo poveste? Nu mai îmi e nici frig nici foame, ºi drumul acesta mi se pare ca o minune!
– Bine, îþi mai spun o întâmplare ce s-a petrecut demult, într-o noapte de Crãciun!
Era în ajunul Crãciunului ºi în cãsuþa de la marginea satului lumina moale descoperea privirii o mamã cu doi copilaºi pe lângã ea. Stãteau în jurul sobei ºi feþele copiilor erau vesele, numai mama era întristatã.
– V-am fãcut pâine albã din ultima fãinã pe care am avut-o, am pãstrat-o pentru sãrbãtoare, mãcar atâta sã ne fie bucuria cã avem pâine albã, dacã de alte lucruri nu ne putem bucura!
– Dar mãmico, de ce sã fii tristã? Ce e dacã nu avem bunãtãþi, te avem pe tine aici lângã noi! ªi te rugãm sã ne mai spui povestea aceea cu Împãratul ce se nãºtea ºi cu cei trei magi! A spus copilaºul cel mai mare.
– V-o spun, numai sã mergem la culcare! ªi s-a stins palida luminã, dupã ce au mâncat pâine ºi s-au dus la paturile albe ºi curate care îi aºteptau. S-au ascuns feþele copiilor în aºternuturile de nea ºi mama a început a le povesti cum de demult avea sã se nascã un împãrat despre care au vestit proorocii, la care au venit magii, cum regele Irod s-a tulburat… ªi în vremea aceasta au adormit. Somnul a cuprins trupurile lor obosite de atâta joacã prin zãpada proaspãtã. Orele nopþiii au fulguit ºi copilaºii au alergat prin lumea lor de vise pânã spre dimineaþã, când cel mai mare a deschis ochii. Abia se lumina afarã ºi cerul lepãda cojoace albe ºi grele.
– Mamã, am fost undeva!
– Unde ai fost? Doar aici lângã mine aþi dormit amândoi!
– Stai sã-þi spun! Tu ne povesteai de praznicul de astãzi, de Naºterea lui Hristos, de cei trei magi ºi de Irod. Iatã cã unul din cei trei magi a venit la mine pe când tu ne povesteai ºi mi-a vorbit:
– De ce eºti trist?
– Pentru mãmuca! I-am rãspuns eu. Nu are ce sã ne punã pe masã ºi e tare supãratã ºi e îngrijoratã, pentru ea sunt trist!
– Vrei ca mama ta sã fie bucuroasã? M-a întrebat magul.
– Vreau, cum sã nu! I-am rãspuns eu.
– Atunci hai cu mine!
– Dar sã iau ºi pe fratele meu!
– Lasã-l, el e mic ºi doarme, hai doar tu cu mine! ªi m-a luat ºi am ieºit din casã, am mers pe uliþã ºi am ajuns la poarta morii, de acolo am intrat în pãdure ºi am tot mers mult de tot, dar mergeam repede, parcã zburam ºi am ieºit din pãdure ºi am tot mers, dar nu îmi era frig de loc. S-a fãcut luminã ºi noi mergeam prin ninsoare ºi tot mergeam. Am intrat într-o poianã ºi acolo era un tron de ghieaþã pe care ºedea un împãrat, în faþa lui era o masã tot din ghieaþã ºi înaintea mesei, era mulþime de oameni. Parcã îmi era puþin fricã. Mi s-a fãcut frig ºi cel ce era cu mine m-a învelit cu haina lui ºi nu mai îmi era nici frig nici teamã. Apoi, apropindu-mã de cei ce stãteau înaintea mesei de ghieaþã, mi-a zis:
– Nu te teme, eu sunt cu tine, stau cu tine pânã ce e rândul tãu! Când va veni rândul tãu te duc înaintea împãratului ºi te las singur, iar dupã ce vorbeºti tu însuþi cu el, vin ºi te iau ºi te duc acasã! Nu te teme! ªi împãratul a lovit cu un ciocan de ghieaþã în masã ºi s-a fãcut sunet mare ca un tunet ºi pe datã s-a aºternut liniºtea. Un om din cei ce stãteau aproape de masã a fãcut câþiva paºi ºi s-a apropiat de tronul împãratului.
– Spune omule, ce necaz te aduce înaintea mea? A strigat împãratul.
– Eu, stãpâne, am venit sã-þi cer sã-mi dai dulciuri pentru copii ºi sãnii ºi pentru noi cei mari sã îmi dai pâine ºi vin ºi bunãtãþi, cã sunt sãrac ºi tare mã necãjesc cã nu pot sã le fac obucurie copilaºilor mei! Aºa a vorbit omul acela, dar era bine îmbrãcat ºi graiul lui era aºa viclean cã te speria ºi era în stare sã ºi plângã.
– Dar bine omule, tu ce munceºti? L-a întrebat împãratul, cu glas puternic.
– Eu muncesc pãmântul, stãpâne!
– Al cui pãmânt?
– Al meu, stãpâne ºi al celor care mi l-au dat sã-l muncesc!
– ªi nu ai nedreptãþit pe nimeni?
– Vai, stãpâne, cum sã nedreptãþesc! Am dat ºi dintr-al meu!
– Dar atunci spune-mi tu unde-i grâul vãduvei care þi-a dat pãmântul?
– L-am dat precum era împãrþeala, nimic nu am luat mai mult decât mi se cuvenea!
– Glasul copiilor pãdurarului a ajuns la mine! Suspinul învãþãtorului l-am auzit ºi strigãtul unui tânãr a ajuns la urechile mele!
– NU stãpâne, nu am nedreptãþit pe nimeni, tocmai de aceea am cutezat sã vin la tine, cã sunt sãrac ºi nu vreau sã mã fac de ruºine la praznic!
– Bine omule, dacã tu spui cã eºti cinstit, te cred! Viscolul e slujitorul meu, el totdeauna face dreptate ºi nu lasã nimic ascuns! Du-te ºi ia din toate câte vrei ºi mergi la casa ta ºi viforul va face dreptate! ªi omul acela s-a aplecat ºi a început a ridica mulþime de saci cu tot felul de lucruri ºi ieºind a zis:
– Aºa stãpâne, sã-mi faci dreptate, cã pe nedrept am fost ocãrât! Pe mãsurã ce se depãrta de împãrat însã, sacii se îngreunau ºi toate câte le purta s-au fãcut aºa de grele cã omul a cãzut în genunchi ºi se vãieta ºi l-a ajuns viforul ºi un vârtej de zãpadã l-a ridicat dinaintea noastrã.
– ªtii mãmico? Aºa fricã mi s-a fãcut! Dar cel ce era cu mine mi-a pus mâna lui caldã pe cap ºi m-am liniºtit. A ieºit înainte apoi alt om ºi pãºind mãsurat, s-a apropiat de tron ºi a început a vorbi cu glas mieros.
Stãpâne, eu sunt primar ºi muncesc tot anul pentru binele sãtenilor mei pe care îi am în grijã ºi de dimineaþa pânã seara nu ajung acasã la copii mei ºi acuma am venit la tine ca sã te rog sã faci un bine ºi sã mã ajuþi sã le fac un dar frumos copiilor mei! Aº vrea sã le dãruiesc bomboane ºi jucãrii frumoase ºi câte o sanie ºi pe lângã toate un brad împodobit, numai atât vreau! Ochii împãratului îl priveau aprinºi ca douã lumini albe.
– Bine omule, dar spune-mi de ce s-a tãiat din pãdure, de ce umblã pe drumuri copiii fratelui tãu, de ce nu mai este pod peste râu, ca sã treacã lumea de pe un deal pe altul?
– NU ºtiu stãpâne, eu am fãcut tot ce am putut!
– Deci tu te-ai strãduit ºi ai ostenit în slujba fraþilor tãi, atunci te mai întreb: a venit vreun sãrac la tine?
– A venit, stãpâne! ªi nu l-am lãsat sã plece cu sufletul neîmpãcat, cã mulþi sãraci a u venit la mine, nu doar unul ºi nici unul nu l-am trecut cu vederea!
– Bine omule, atunci pre cum ai fost tu darnic, aºa am sã fiu ºi eu! Mergi ºi ia ce vrei din spatele tronului ºi du-te la casa ta! ªi omul a început a ridica pe spinare saci ºi lãzi, din cele mai mari ºi la urmã un brad mare, împodobit. Era ca un brad din poveºti! Pe când omul ieºea ºi se depãrta de tron, ºi el a pãþit la fel. Lucrurile s-au îngreunat ºi el a cãzut sub greutate, iar bradul a început a-l lovi peste obraz ºi omul striga dupã ajutor, dar un vârtej de zãpadã l-a luat de lângã noi.
– Acum e rândul tãu! Mi-a zis cel ce era cu mine ºi încet mã apropia de tronul împãrãtesc. M-a scos de sub mantia lui ºi m-a lãsat singur înaintea lui, iar mie îmi era fricã.
Spune copilaº, ce t e aduce înaintea mea? M-a întrebat împãratul cu blândeþe ca un bunic ºi privirea lui mã încãlzea.
– Oare ce vrei tu sã-þi dau? ªi eu, cu glas tremurat i-am rãspuns:
– Eu nu vreau nici dulciuri, nici sãnii, nici altceva, eu vreau ca mãmuca sã fie bucuroasã! Faþa împãratului se lumina ºi îmi zâmbea frumos.
– Dar e greu pentru mama ta sã fie bucuroasã dacã ºtie cã nu are ce vã da mâine de mâncare ºi grija zilei o doboarã! Dar spune-mi unde-i tata?
– Tatãl meu a plecat! I-am rãspuns abia auzit.
– Deci atunci ce vrei sã-þi dãruiesc?
– Eu nu vreau nimic, numai sã o ºtiu pe mama bucuroasã!
– Am aici jucãrii cum nu ai vãzut, am dulciuri de care nu ai auzit, pot sã îþi dau pâine ºi fãinã, ca sã nu lipseascã din casa voastrã niciodatã pâinea ºi mãmãliga, am sãnii care lunecã precum vântul ºi tu nu vrei nimic?
– Nu, eu vreau sã o vãd pe mãmuca bucuroasã, ca eu ºi fratele meu mai mic sã ne jucãm frumos ºi ea sã ne mângâie ºi sã ne spunã poveºti ºi sã nu o mai auzim oftând adesea de parcã ni se rupe inima când o auzim!
– ªi ce mai vrei tu de la mine?
– Aº vrea încã ceva, sã-l vãd puþin pe tata!
– Uite-te în zare, ce vezi?
– Vãd o luminã ºi în luminã vãd chipul lui, e tata!
– bine copilaº, nu mai vrei deci nimic?
– Aº vrea sã vinã tata înapoi!
– Asta nu se poate, dacã sunteþi cuminþi, peste ceva vreme îl veþi vedea, veþi fi cu el! Du-te atunci, spune celui ce te a adus sã te întoarcã acasã ºi dimineaþã sã trezeºti pe frãþiorul tãu ºi sã ieºiþi dinaintea uºii!
ªi cel ce venise cu mine m-a luat ºi am pornit ºi îmi era frig cumplit. Un viscol puternic a început sã ºuiere, atuncea el m-a luat la pieptul lui sub hainã ºi îmi era aºa de bine! Am ajuns iar în pãdure, apoi la moarã, apoi pe uliþã, apoi la poartã ºi m-a adus în casã ºi m-a scos de la pieptul lui ºi m-a pus la loc în patul meu.
– Ei, dragul mami, a fost un vis, toþi copiii viseazã!
– Nu, nu a fost vis! Uite, fratele meu s-a trezit! Hai sã vedem ce e dinaintea uºii!
– NU ieºiþi afarã cã e frig, nu e nimic înaintea uºii! Ai visat!
Dar cei doi copii au deschis uºa ºi înaintea ei erau aºezate mulþime de bunãtãþi ºi jucãrii ºi douã sãnii, iar în mijlocul lor, un brad ca din poveºti.
– Cam acestea au fost poveºtile, copilaº, iatã am ajuns!
Dar ce loc e acesta? Aici parcã e cerul! Ce loc e acesta unde oamenii sunt aºa de bucuroºi ºi danseazã toþi într-o luminã, ce loc e acesta unde nu e umbrã de durere, nu e suspin ºi nici gând rãu? Unde m-aþi adus? Ce loc minunat e acesta? Pãrinþii mei când m-au lãsat, mi-au zis: „Ai sã ne gãseºti în locul acesta!” ªi am vãzut înaintea mea un loc ca acesta, plin de bucurie ºi de toatã desfãtarea. Spune-þi-mi ce casã e aceasta, ce palat minunat, ce minune e aceasta ce se petrece înaintea ochilor mei! Ce casã e aceasta în care mulþime de popor se desfãteazã de negrãite bunãtãþi?
– Aceasta e Biserica lui Dumnezeu, copilaº!
– Iatã, voi ieºi afarã înaintea uºilor ºi voi striga: „Am ajuns în sfârºit acasã, veseleºte-te cerule, ºi tu zãpadã fii mai albã ºi strãluceºte, voi copii zburdaþi ºi jucaþi-vã mai cu veselie, sã salte ºi oamenii de zãpadã cã am ajuns acasã!”