Povestea ta

Viata mea intre realitate si poveste
http://www.nou-nascuti.ro/povestea-ta/viata-mea-intre-realitate-si-poveste.html
Autor: Laura Dinu

…Si parca ieri a inceput totul. Este incredibil cum unele momente iti raman intiparite in suflet si le porti cu tine intreaga viata. Mie asa mi s-a intamplat…

Vineri, 04 decembrie 1999. Lipseam intaia data de la meditatiile de matematica pregatitoare pentru examenul de admitere la facultate. Era decembrie, frig, ningea si as fi fost in stare sa inventez orice motiv pentru a lipsi. Nu eram compatibila nici macar cu patratelele foii de caiet... Asa ca am plecat de la liceu cu o colega si, in loc de meditatii, am hoinarit de colo-colo, avand in coltul gurii zambetul acela complice, specific celor care fac o traznaie si sunt chiar mandrii de acest lucru.

Dupa ceva timp, colega mea s-a oferit sa ma lase cu masina la o statie de metrou din apropiere, ca sa ma indrept totusi spre casa. Ne-am dat seama ca pe jos domnea nestingherit un polei, pe care orice patron de patinoar si l-ar fi dorit intru prosperitatea afacerii sale. Oglinda si nimic mai mult. De abia am urcat in masina, tinandu-ne de toate garduletele, stalpii si copacii de pe marginea drumului, insa gaseam pana si in acest aspect un motiv de bucurie.

In fata cladirii Televiziunii Nationale ne-am rasucit cu masina din cauza poleiului greu de stapanit. Ne-am uitat una la cealalta o fractiune de secunda si ne-am bucurat din suflet ca nu am patit sau lovit nimic. In secunda urmatoare nu am mai apucat sa vedem decat cum o alta masina se indrepta exact spre noi, incercand in zadar sa ne ocoleasca. Poleiul deja ii hotarase traiectoria. Am trait un ciudat sentiment de detasare, de parca ma priveam de undeva de sus, stiind insa ca nu mi se putea intampla nimic rau...

Cealalta masina s-a oprit chiar in usa mea, indoind-o vizibil. Cel care ne-a lovit a iesit grabit din masina lui si facea semne disperate sa ies mai repede pe usa colegei mele. Desi noi am fost de vina cumva, blocand drumul, curajul inspre tupeu al varstei de 18 ani isi spunea cuvantul. „Cine se credea el sa tipe la noi?” imi spuneam. O facea insa spre binele nostru, dupa cum aveam sa vad ulterior. Un autobuz a intrat in masina lui, care deja era „instalata” in usa din dreapta, din fata, a masinii noastre. Daca nu ieseam mai repede, s-ar fi putut produce un eveniment foarte neplacut, pentru ca am fi ajuns cu siguranta la spital.

„Individul” care tipa sa ies din masina nu prea se apropia, la prima vedere, de idealul masculin pe care mi-l construisem cu mare atentie. Sansele sa fi anticipat ca ar putea sa se infiripe ceva intre noi? Zero. Ce avea a face acest pamantean cu barbatul brunet, poate chiar cu pielea usor maslinie, zvelt, cu ochiii negrii frumos conturati si care eventual canta la chitara si care ar fi fost oricand dispus sa dansam un tango ca in filme? Mai nimic. Brunet, da. Ochii frumosi, da. DAR nu prea inalt, nici prea zvelt, chitara, nici cand era mic nu il tentase vreodata, iar tango-ul? Poate revolutionat 100% si transformat intr-o balanganire avand ca regula principala datul cu stangul in dreptul...

Am reusit cu greu sa ne tragem masinile si sa le parcam undeva in apropiere, pe un trotuar, pentru ca in asteptarea angajatilor Politiei Rutiere care urmau sa constate accidentul, sa nu blocam partea carosabila. Desi te astepti, ca in majoritatea cazurilor, ca intre cei care si-au troznit masinile sa se cladeasca o relatie temporara bazata pe un vast „limbaj de sarbatoare” si nervi cat cuprinde (ca si faina din diverse compozitii), eu, el si colega mea am ras de te miri ce si ne-am simtit surprinzator de bine.

Am plecat acasa si, surpriza! Urmatoarea zi, sambata, am primit un telefon de la colega mea. „Hai sa vorbesti cu cineva” mi-a zis ea. Cine credeti ca era? Corect, el. „Ce faci, fata?” m-a intrebat. ,,Noi ne distram de minune si ii enervam pe toti din jur. Astia se injura fara sa respire si noi spunem bancuri.”

Luni, la scoala, subiectul principal era, desigur, Grasanul haios cu accidentul. Am mai vorbit la telefon de cateva ori si am stabilit sa ne vedem la sfarsitul saptamanii, respectiv sa vina sa ma ia de la meditatii si sa ma duca acasa. „Nu pot intarzia mai mult de jumatate de ora” i-am spus eu constiincioasa, parca uitand cum lipsisem cu o saptamana in urma fara nici cea mai mica mustrare de constiinta. Colega mea a tinut sa-mi precizeze „Fata, stai linistita, ca eu am copie dupa toate actele lui de cand am fost la Politie sa descriem cum s-a intamplat cu accidentul”. Nu ma recunosteam. Ma intrebam uimita ce anume ma determina sa accept pana la urma intalnirea aceasta? Nu stiam nimic despre el...in afara de datele seci trecute in buletin. Dar ne-am intalnit. Ne-a bufnit rasul cand el mi-a spus „tineam minte ca esti blonda” (si eu aveam parul vopsit rosu ca focul). Am recunoscut ca nici eu nu l-am vazut prea bine (era intuneric cand am avut accidentul, iar poza din buletin nu ma prea ajuta, fiind facuta cu 8 ani in urma). Masina eu i-am vazut-o mov. Era gri 100%. Deh, intunericul, bata-l vina!

Am inceput sa discutam de parca ne-am fi stiut de foarte mult timp. Parea mai degraba o intalnire intre niste fosti prieteni din copilarie, dupa mai multi ani in care nu s-au vazut. Dialogul curgea de la sine si traiam un sentiment de liniste interioara, putand spune orice, deschis, fara sa incerc sa imi imbunatatesc imaginea. Am sesizat ca, in general, la primele intalniri avem tendinta de a parea mai „grozavi” decat in realitate, incercand sa ne ascundem poate punctele slabe, mai ales cand am avut de suferit in trecut din cauza lor, din prea multa sinceritate, inocenta, sau dimpotriva, daca am fost prea inchisi in noi, prea inflexibili, prea critici, etc. Trecerea de la o relatie la alta se face cu asteptari noi, cu un bagaj plin cu sperante si cu o lista de „o sa fiu de zece ori mai atenta daca merita sa imi pun sufletul pe tava si cat anume”, etc, etc.

Din fericire, incepeam sa traiesc o poveste reala de iubire, alaturi de un om pe care il descopeream cu fiecare fraza pe care mi-o spunea. Si el era atent la tot ceea ce tinea de mine si dornic sa afle tot mai mult, sa recupereze timpul care s-a scurs pana in momentul in care ne-am intalnit pentru intaia data. Acum , dupa aproape 10 ani de cand suntem impreuna, stiu sigur ca nimic nu este intamplator pe parcursul vietii si ca, dincolo de amprenta propriilor eforturi pentru a reusi in ceea ce ne propunem, exista si Dumnezeu, destin, forta a echilibrului, sau oricum am vrea sa numim acel ceva care ne tine in brate la un moment dat, nu ne lasa sa cadem si ne permite sa bem din paharul vietii dramajul si continutul deja hotarate.

Viata nu mi-a fost intotdeauna prea roz. Am invatat sa accept ca trebuie sa dau pentru a primi, ca persoane dragi ti se pot lua de langa tine cand nici nu te astepti si ca pentru aceasta nu exista nicicand un moment potrivit. Si atunci, mai ales in aceste situatii, conteaza extraordinar de mult sa nu fi singur, sa iti poti ridica privirea trista din pamant si cineva sa iti spuna fara cuvinte tot ceea ce ai nevoie sa auzi si cu o privire sa iti incalzeasca sufletul, sa iti redea speranta.

Acum 4 ani am pierdut singurul om care mi-a marcat intreaga existenta, om pe care il stiam al meu de cand m-am nascut si care mi-a marturisit, in ultimele sale clipe de existenta pe acest pamant ca ii sunt suflet pereche...Cum ai putea sa nu speri ca exista si altceva dincolo de moarte si ca nu mai ai nicio sansa sa simti parfumul pielii omului pe care il iubesti, ca nu ii vei mai putea simti caldura cand te tine de mana sau ca nu iti va mai raspunde atunci cand il suni sa ii spui ca ai reusit in ceva ce ti-ai propus si el stia?

Tare mult mi-as fi dorit sa fi intalnit privirea mamei si acum 2 ani cand, inconjurata de cei mai dragi oameni, i-am spus „da” si in biserica „individului” cu care am avut accidentul norocos. Desi am trait pe propria-mi piele legea compensatiei, si am simtit ca am platit nespus de mult pentru dreptul la fericire, pierzand unul dintre singurii 2 oameni pentru care sangele imi circula mai repede in vene si pentru care sacrificiul nu cred ca ar avea limite, ma declar un om norocos pentru iubirea pe care o traiesc. Omul de langa mine este o continua surpriza pentru mine si uneori chiar ma sperie putin gandul ca s-ar putea sa ma cunoasca tot cam atat cat ma cunosc eu pe mine....

In data de 12 mai a acestui an, din iubirea pe care o traim am putut vedea primul „produs finit”, David-Alexandru, al carui zambet asteptasem cu nerabdare sa il cunoastem. Si nu numai.

L-am nascut dupa 18 ore de travaliu chinuitor, timp in care numai dragostea si sentimentul profund de ocrotire fata de puiul meu mi-au dat forta necesara sa infrunt totul cu brio. Nu exista cuvinte prin care sa poti descrie exact cum o mogaldeata de 3.800 kg si 51 de cm iti poate revolutiona si umple universul cu fiece gest, mimica sau gangureala.


De-abia astepti sa-i veghezi somnul, sa ii vezi primul sau zambet cand se trezeste si te cauta, prins intr-o dependenta de tine covarsitoare, sa ii fi partas la nazdravanii. Nu stii intotdeauna ce vrea de la tine, dar un lucru e sigur: daca-l invelesti cu dragostea ta, e fericit.

Eram deja pregatita psihic ca voi trece printr-o perioada mai dificila, intrucat nu avem pe nimeni care sa ne ajute cu bebe in afara de mine si de sotul meu. Se pare insa ca e adevarat ce se spune in batrani: puiul de om se creste cel mai greu. M-am lovit ca mai toate mamicile de spaima sa nu ii fac ceva rau la buric, in primele 2 saptamani de viata a lui bebe. Eram de-a dreptul traumatizata cand venea vremea baitei... Si acum imi vine sa rad cand mi-aduc aminte cum am cumparat 2 cadite. Intr-una il spalam si in alta il clateam. Mai aveam sa il intind la uscat, ca in rest le facusem aproape pe toate J

Din a treia saptamana m-am specializat cu baita si am renuntat la cea de-a doua cadita. Am inceput sa il manevez cu incredere pe bebelus si am sesizat ca de fapt ei sunt mai puternici decat credem noi. Momenul preferat al sotului meu este stersul pe corp al bebeluslui dupa baita, iar eu sunt responsabila cu toate celelalte.

Acum David are 8 luni si nu am renuntat la alaptat. Am baut primele 3 luni zilnic cate cel putin 2 litri de ceai de chimen, anason si fenicul pentru stimularea lactatiei si a dat roade! L-a ajutat pe bebe si in tratarea problemelor cu colicii. Chiar nu a plans decat de vreo 4 ori si se incovoia, insa cu ajutorul ceaiului despre care v-am spus si a inca 2 medicamente (Sab Simplex si Infacol), bebe a trecut cu brio peste colici.

Am inceput diversificarea hranei la 6 luni si totul a decurs foarte bine pana cand a racit David pe 27 decembrie, anul trecut. Perioada cu multiple internari la spital, dupa cum se difuza in mass media. Bebe a avut amigdalele inflamate, se ineca cu mucisorii pe care ii tragea din nasuc pe gat si tusea de ni se rupea sufletul de durere. Am chemat de 2 ori Salvarea, i-am administrat aproape 3 saptamani diverse tratamente, la indicatiile doctorului si am iesit la liman. Insa acum refuza orice ii dau cu lingurita si vrea doar san. Rad adesea cu sotul meu si ii spun ca Tzitzi cred ca este fructul, cereala, carnita si leguma preferata. Toate la un loc! J

Dintisorii inca nu ne-au dat, dar...povestea noastra continua!

Cand scriu aceste randuri il vad pe David cum doarme precum un ingeras esenat in cartile cu povesti. Am mai invatat ceva. Cand crezi ca iubesti la maxima capacitate, te poti trezi coplesit de o noua iubire (care poate purta numele de David-Alexandru), care nu este nevoie sa o anuleze pe cea de dinainte (care se poate numi „Grasanul din accident”), ci sa vina de fapt ca o completare perfecta.

Va trimit numai ganduri bune si va felicit din suflet pentru minunile pe care le tineti in brate.

lauradinu, membru NN



Articol de pe Nou Nascuti (www.nou-nascuti.ro)