În zãvoiul din oraº,
într-un „bloc” cu scoarþã,
s-au mutat, la ultimul etaj,
un veveriþoi ºi a lui soaþã.

Îs veveriþe cu blazon:
El – Viorel, ea – Mariana,
Ea – roºcatã, el – maron,
îºi poartã cu mândrie blana.

Cozi stufoase, urechi ascuþite,
ochiºorii – boabe de piper:
veveriþele cele nou-venite
au fãcut senzaþie-n cartier.

Copiii vin cu buzunare pline,
se adunã la copacul cel faimos,
întind mânuþa cu nuci ºi alune
iar veveriþele apucã tacticos.

ªi fug, zglobii, cu ele-ntre lãbuþe,
în cãsuþa lor din copãcel,
copiii râd ºi bat din pãlmuþe,
strigând: „aici, Mariana! aici Viorel!”

Drumul lor e-un du-te-vino,
dar veveriþele sunt fericite,
cãmara le e din ce în ce mai plinã
astfel cã þopãie neobosite.