Priveam fãrã de þintã-n sus –
Într-o sãlbaticã splendoare
Vedeam Ceahlãul la apus,
Departe-n zãri albastre dus,
Un uriaº cu fruntea-n soare,
De pazã þãrii noastre pus.
ªi ca o tainã cãlãtoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
ªi n-avea aripi sã mai zboare!
ªi tot vãzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors cãtre pãmânt –
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horã dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltã largul lor vestmânt.
În lan erau feciori ºi fete,
ªi ei cântau o doinã-n cor.
Juca viaþa-n ochii lor
ªi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau cãtre izvor
ªi grauri suri zburau în cete.
Cât de frumoasã te-ai gãtit,
Naturo, tu! Ca o virginã
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aº vrea sã plâng de fericit,
Cã simt suflarea ta divinã,
Cã pot sã vãd ce-ai plãsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plinã,
Cã-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, ºi-o sã mã-ngrop ºi eu!
O mare e, dar mare linã –
Naturã, în mormântul meu,
E totul cald, cã e luminã!