Copilãria e o stare, þi se spune
atunci cînd o pierzi, cînd eºti mare.
Copilãria e o stare?
O stare indusã de poveºtile cu zîne,
un timus care ne rãmîne,
un apendic, o povarã, o amintire grea?
Cine eºti tu, copilaria mea,
ca o altã fiinþã dizolvatã în mine?
O moºtenire, un cadou neales?
Dar cum rãmîne-atunci cu poezia
ºi cu ereditatea unui vers?

– Dar ce cãuta aicea Poezia?!
– Rimeazã numai cu Copilãria!

Copilãria nu e o stare
copilãria e-o întoarcere-n timp
pe cînd dormitau zeii în Olimp
pe cînd se inventase Armonia.

Copilãria e-o rãscumpãrare a fiinþei
de la cãmãtari nemiloºi.
Pentru cã toþi copiii sînt frumoºi,
vrem înapoi copilãria!

„S-o recîºtigi e greu!“, tunã în munþi
un glas ca al lui Dumnezeu.
O merit eu? O merit eu?

Veºnica recunoºtintã, mã înclin, jos pãlãria
cãtre neaºteptatul zeu
ce ne-a redat copilãria!