Roz. Fustite, panglicute, papusi mai tarziu machiajuri, moda, muzica si dansuri. Cam cu astea ne ocupam noi, patru surori, ca orice fete.

Cred ca in tot timpul asta mi s-au intiparit bine in minte vorbele mamei: “Baieteii sunt total diferiti de fetite; ei nu sunt asa de gingasi si draguti. Femeile care au baietei au nascut greu ca acestia sunt maaaari.”

Mai tarziu am perceput acest mesaj ca fiind ideea mea
“O sa am doi copii”, spuneam mereu; in inima mea voiam sa fie doua fetite.

Peste ani si ani, iata-ma la casa mea, casatorita si cu dorinta de a avea copii. Am interupt pilulele si dupa aproape un an de dezamagiri si sperante, eram fericita posesoare a doua liniute roz  Brusc m-au coplesit o suta de sentimente contradictorii: panica, bucurie, speranta, neincredere, dar cel mai mult ma speria gandul de a avea un baietel.

La inceput doctorul a banuit ca e o sarcina extrauterina. Au urmat o serie de analize amanuntite desi eu incercam sa-I explic ca e prea devreme sa se vada ceva la ecografie. Inima imi spunea ca e totul in regula. Asa a si fost.

Cand ecograful a inregistrat prentru prima oara bataile inimioarei, am primit carnetul mama-copil. In acel moment am simtit: va fi un baietel! Nu pot explica in cuvinte teama ce m-a cuprins. Atunci am zis: “Ce ma fac daca nu o sa-mi placa de el? Ce ma fac daca nu o sa-l pot iubi? ”. Au urmat nopti de framantari si zile de speranta ca poate totusi va fi o fetita.

Poate…poate…dar NU. Spatamani mai tarziu doctorul ne-a confirmat: “E baietel!”. Deja ma vedeam cu dureri groaznice pe masa de nasteri chinuindu-ma sa aduc pe lume un copil imens. Nimeni si nimic nu a reusit sa-mi scoata gandurile negre din cap.

Am incercat sa vorbesc cu bebe in burtica, sa formez o legatura cu baietelul meu, sa ma linistesc. Toata familia sarbatorea primul nepotel din familie, numai eu eram ca amortita.
Ma uitam pe strada si pe internet dupa poze cu baietei cu speranta ca poate vad si baietei draguti.
 
Saptamana 40 de sarcina m-a prins cu ultimele aranjari prin casa si camera copilului, cu facutul bagajului pentru spital si achizitionarea celor necesare pentru bebe.

Cele doua surori care locuiesc in Romania au venit special, pregatite sa-si  intampine nepotelul. Amandoua sunt nascute pe data de 13 si iata ca exact pe data de 13 octombrie dimineata, nazdravanul meu a rupt memranele cu piciorusele. “Doamne ajuta!”, am zis, si am plecat cu salvarea la spital. Datorita personalului specializat si extreme de dragut de aici, care m-a ajutat extraordinar de mult, dupa aproape 9 ore a venit pe lume Matthias. Mi l-au pus pe piept. Ma uitam cu ochii mari la omuletul acela plin de sange care plangea si …. mi s-a facut frica. Cand mi l-au adus in camera dupa cateva ore ca sa il pun la piept era inca umflat la fata si cauta cu gurita sanul. Cum nu aveam sfarcul prea mare nu avea de ce apuca asa ca ne-am chinuit amandoi zile intregi: el ca nu putea sa suga, eu ca aveam sanii plini de rani si umflati. Plangeam de durere si il puneam la piept. Voiam sa incerc. Cand mi-au vazut asistentele sanii mi-au propus sa incerc cu sticla. Am inceput sa plang si am zis ca nu vreau sa renunt sa-i dau san. Atunci m-au ajutat ele.

Mi-au pus zilnic masca cu branza de vaci, mi-au dat un spray pentru nas cu hormoni, comprese reci si sfarcuri din plastic pentru sani sa sa aiba bebe de ce apuca. Tresaream de frica ori de cate ori mi-l aduceau in salon dar tot nu am vrut sa renunt. Nu stiam de ce dar am tinut mortis sa-l alaptez. Voiam sa mi-l apropii.

Odata, cand bantuiam pe holurile spitalului m-a vazut o moasa in ce hal aratam (nu dormisem de 5 zile si aveam mereu comprese cu gel pe sani ) si s-a oferit sa ma ajute si dupa ce voi iesi din spital.
   
Abia cand am ajuns acasa am realizat ce mi se intampla. A doua zi am vizitat-o pe moasa la asociatia pe care o conducea. Acolo am invatat sa alaptez fara sfarcul ala de plastic si cum sa fac sa imi distrag atentia de la durere in acest timp. Mi-a aratat pozitii comode de alaptat asa incat sa ma odihnesc si eu si pozitii de alaptat in cazul in care canalele sunt infundate. Sfaturile ei m-au ajutat enorm. Asa am putut sa incep sa ma bucur si eu de copilul meu.. Din motive bine intemeiate, ma temeam de o depresie postnatala. Dar nici nu am mai avut timp sa ma gandesc la asta caci fiind departe de familie nu am avut ajutor din partea nimanui. Imi luasem in serios rolul nou de mamica.

Am uitat si de cele 27 de kilograme luate in sarcina, de diabetul gestational, de dieta stricta si de stresul zilnic al controlului glicemiei, de durerile de sciatica si de nasterea normala fara epidurala a unui bebe de 4 200 g.

Intr-o zi ma uitam la el cum dormea linistit langa mine; e cel mai frumos bebelus pe care l-am vazut vreodata. M-am gandit ca nu se poate ca in ajutor sa nu vina mana lui Dumnezeu altfel sufletul meu ar exploda ca un foc de arificii. Nu am crezut vreodata ca pot iubi o fiinta umana atat de mult. Si acum, dupa 14 luni, cand sunt la munca simt o durere mica in suflet cand ma gandesc la el; si doar o sa fim din nou impreuna in cateva ore.

Matthias, Sufletel, tot restul vietii mele il voi petrece aratandu-ti cat de mult ma bucur ca ai aparut in viata mea si cat de mult te iubesc. Te voi indruma pe drumul vietii si voi fi mereu langa tine indiferent de cate prostioare vei face. Ma voi stradui sa-ti fiu mama iubitoare si  prietena la nevoie caci nimic nu vreau in lumea asta decat sa fii fericit, baietelul meu scump!

fluturash, membru NN