Repertoriul social al copilului mic
Imediat dupa nastere, copilul nu are capacitatile cognitive si fizice necesare pentru a supravietui singur. Dar are un bogat repertoriu de abilitati si comportamente care-l face capabil sa supravietuiasca in mediul social. Plange, zambeste este mic, dragalas si neajutorat si aceste comportamente sunt forme puternice de semnalizare. Copilul are insa o extraordinara capacitatea de a imita comportamente sociale. Repertoriul de comportamente al copilului, aparent fara valoare sociala (de exemplu, a suge) si chiar si infatisarea lui, creeaza copilului sansa unor contacte sociale stranse.

Plansul ii deranjeaza pe adulti. Ei incearca sa-l stopeze luand copilul in brate. Plansul serveste astfel la initierea de interactiuni sociale cu adultul. Plansul alerteaza parintii asupra disconfortului sau a suprastimularii copilului. Foamea, durerea, oboseala genereaza tipuri diferite de plans. Si adultii il diferentiaza curand tinand cont si de context. Adultii se straduiesc sa calmeze plansul copilului si de cate ori reusesc ei se simt gratificati de copil, confirmati, in rolul lor parental. Pot aparea si "specializari" traite cu o mica invidie in familie…"Cand plange, numai soacra mea il poate linisti…" Daca insa copilul nu se lasa potolit, mesajul pe care il da parintilor este "nu stiti sa fiti parinti buni" si in acest caz copilul se poate expune la izbucniri violente din partea adultului neconfirmat de copil in functia lui de parinte. "Plange atata de nu mai stiu ce sa fac… " nu este un semn bun pentru debutul copilului in lume.

Zambetul este un indicator de placere pentru adult. Pe la 2 – 3 luni copilul zambeste ca raspuns la diversi stimuli, mai ales legat de oamenii din jur. Dupa varsta de patru luni, zambetul este mai selectiv. Fata mamei provoaca zambet. Zambetul altora nu mai conteaza.
Copilul orb zambeste la aceeasi varsta cu vazatorul. Dar ulterior, cand zambetul se leaga de maturizarea generala si de experientele sociale traite de copil, zambetul copilului nevazator se sterge.
In institutii, lipsa de stimulare, conduce la o intarziere a zambetului copilului.
Fetele copiilor mici sunt interpretate de adulti ca fiind expresive: furioase, zambitoare, speriate, dezgustate, triste. Deja la varsta de 2 luni au o fata trista la injectie.

Capacitatea de a imita a nou-nascutului. Acesta imita actiunile altora (impingerea varfului limbii catre buze) chiar daca nu-si pot vedea propria lor fata. Este deci contrazisa teoria lui Piaget care vorbeste despre capacitatea de a imita a copilului doar in jurul varstei de 1 an. Imitarea e dovedita de faptul ca nou-nascutii traduc miscarile pe care le vad la cei din jur prin actiuni proprii. Capacitatea de imitare inceteaza pe la 21 de saptamani pentru a exploda din nou la varsta de un an. Meltzoff si Gopnik (1993) au avansat ideea ca imitatia apare pentru ca copilul recunoaste ca adultul e ca el si recunoaste ca el insusi poate face aceleasi miscari ca adultul. Copilul reactioneaza la adult ca si cand ar avea intuitia: "uite ceva ca mine". Dar aceasta presupune ca-i capabil sa-si monitorizeze miscarile corpului si sa detecteze echivalente la ceilalti (capacitate proprioceptiva). Adultul si el imita, in joaca, miscarile copilului si copilul isi vede miscarile reflectate in actiunile celorlalte.
Imitand expresiile fetei adultului, copilul percepe emotiile presupuse de expresie. Intr-adevar, parintii "suficient de buni" sunt constienti de aceasta comuniune cu copilul.
Raman intrebari tulburatoare inca fara raspuns: cum poate identifica adultul ca fiind "ca mine" cand difera marimea, precizia miscarilor etc?

Imitatia timpurie pare a implica procesarea mai multor surse de informatii. Perceptia vorbirii adultului e influentata de sunete si miscarile gurii care acompaniaza. Dovada acestei abilitati native o constituie faptul ca daca adultul aude alte sunete decat miscarile gurii pe care le vede ( de exemplu in cazul filmelor traduse) perceptia e stanjenita. Exista o sincronie asteptata intre sunet/miscarile gurii si aceasta sincronie este imitata de copil.

Parintii recunoscandu-si copilul
Intrarea in lume, in comunicare, a copilului se bazeaza pe potrivirea reciproca dintre el si mama (in general, parintii).

A fost testata mai ales mama urmarindu-se modul in care ea identifica stimulii specifici copilului ei. Mama identifica vizual foarte repede copilul propriu. Dar la trei zile de la nastere il identifica dupa tipat si este mai impresionata de tipatul copilului ei decat de al altor copii.
Dupa miros, din ziua a treia de la nastere, mamele identifica statistic semnificativ scutecele propriului copil. Alte studii spun ca deja la sase ore.
Dar identificarea dupa miros pare a fi si o capacitate speciala a tatalui si a bunicilor. Explicatia data de acestia este ca miroase la fel ca si copilului mai mare sau ca sotia. Pare ca oamenii au o semnatura olfactiva influentata genetic; cei cu legaturi genetice au semnaturi similare. Este o speculatie care daca o acceptam ar putea sprijini ideea relationarii mai stranse social a celor care fac parte din aceeasi familie: parintii/copii.

Se stie de asemenea ca contactul cu copilul imediat dupa nastere ajuta mamele sa se "lege" de copil ceea ce va influenta interactiunea si comunicarea cu copilul. Adica ceea ce se intampla intre mama si copil imediat de la nastere nu este fara urmari ci poate influenta devenirea mamei ca "mama suficient de buna" si intrarea in comunicare, in socializare si umanizare a copilului. atunci de ce continuam sa luam copilul imediat dupa nastere de langa mama, de ce tatii nu sunt invitati sa participe la nasterea copilului lor ?

Si multe, multe alte "de ce"-uri… fiecare punand la index practici curente de primire si acompaniere a copilului care intra in lume.

 

  • Brazelton, T. B., Greenspan, S. I., Ce qu’un enfant doit avoir, Stock/Laurence Pernoud, 2001
  • Messer, D., J., The development of Communication, John Wiley And Sons, New-York, 1994
  • Siegel, D.,J., Toward an interpersonal neurobiology of the developing mind: attachment, relationship, "mind sight" and neural integration, in infant Mintal Health Journal, Wiley, ian. 2001
  • Winnicott, D. W., Playing and Reality, Routledge, London, New-York, 1971