Jocul este una din activitatile umane fundamentale. Prin joc omul isi satisface imediat, dupa posibilitati, propriile dorinte actionand constient si liber in lumea imaginara pe care si-o creeaza singur.

Pentru copii, jocul este o activitate extrem de serioasa si de importanta. Prin joc, un copil isi construieste lumea, o apropie, o analizeaza si incearca sa o inteleaga. Copilul invata, isi antreneaza creativitatea si depune efortul unei activitati de munca.

In joc, copiii rezolva probleme de viata
Copiii nu pot sa cunoasca lucrurile abstracte decat trecandu-le prin experienta multisenzoriala concreta. Prin joc, copiii rezolva probleme de viata, din mediul lor inconjurator fizic si social, creaza solutii diferite – ceea ce le va dezvolta gandirea, invata utilitatea obiectelor, asculta, inteleg, se concentreaza pe ceea ce fac, devin atenti, motivati si interesati.

La copilul sugar, jocul reprezinta miscarile mainilor si picioarelor, care-i produc satisfactie. Sugarul le repeta, simte ca poate sa se miste, sa apuce, sa traga, sa gangureasca si sa silabiseasca.

Mai tarziu, copilul mic incepe sa prinda obiectele, vrea sa le apropie si sa le analizeze, sa le descopere si sa le exploreze. Toate informatiile trec prin simturi – vede, pipaie, gusta, miroase si asculta. Mai tarziu le recunoaste, stie care-i plac sau care nu. La aceasta varsta descopera cu uimire ca daca trage de firul lampii aceasta se sparge, trage de fata de masa si paharul cade. In aceasta perioada cunoasterea si invatarea merg impreuna cu jocul.

Odata cu mersul biped universul se largeste si mediul de explorat devine mult mai mare. In aceasta perioada mama se ascunde si copilul o cauta. Cu cata placere zambeste sau chiar rade in hohote cand jocul se repeta. Apoi, tot mai mult, jocul cuprinde in el pe ceilalti. Copilul invata sa imparta cu altii, sa ii aiba parteneri in joc. Se joaca de-a mama si de-a tata, apoi de-a educatoarea si diferiti eroi.

Referindu-se la dezvoltarea psihosociala a copilului, recunoastem in evolutia ontogenetica urmatoarele tipuri de joc (Barbu Popescu, Serban, 1994):

  • jocul copilului sugar – prin zambet, privit si gangurit ca raspunsul la atentia si ingrijirea adultului. La acest tip de joc suntem interesati sa identificam modalitati de relationare intre parinte si copil
  • jocul solitar – incepe de la un an si este o forma de joc singur a copilului sau cu adultii in jurul lui
  • jocul paralel – incepe la 1 an si 6 luni si tine pana la 2 ani. Copiii se joaca singuri chiar cand sunt impreuna cu alti copii si constienti de prezenta acestora
  • jocul asociativ – in acest tip de joc copii se reunesc cu alti copii pentru a face o activitate, dar nu lucreaza impreuna si nici nu colaboreaza
  • jocul cooperant – unde copiii se aduna pentru a vorbi, pentru a se juca, a realiza actiuni impreuna. Acest tip de joc apare dupa 3 ani.

Putem considera ca jocul este cel mai important lucru pentru dezvoltarea copiilor. Intre joc si dezvoltare este o relatie de interdependenta si necesitate. Toti copiii sanatosi se joaca. In lipsa jocului avem un semnal ca este ceva in neregula cu copilul respectiv.

Un copil bolnav trece mai usor peste boala daca are langa el jucaria favorita si daca il tenteaza un joc usor care-l oboseste. Copilul stie intuitiv sa se joace dar are nevoie de sprijin pentru a-si orienta jocul.

Copiii se joaca din instinct si au nevoie de orientarea parintilor
Copiilor mici nu le spune nimeni sa se joace. In conditii normale, isi initieaza si organizeaza singuri situatii de joc. Copilul nou nascut poate sa vada dar nu sa inteleaga ce vede, sa auda dar nu sa asculte, sa zambeasca dar nu sa rada, sa scoate zgomote dar nu sa vorbeasca. Va invata sa faca toate acestea prin joc impreuna cu o alta persoana, adultul, care-l ingrijeste si creste.

Pentru a folosi obiectele in jocul lor copiii exploreaza indelung. In experienta de joc manuirea si manipularea obiectelor sunt foarte importante. Copiii exploreaza prin incercare si eroare. Exemplul cel mai cunoscut este al copilului care demonteaza masinuta spre tristetea parintilor care nu inteleg de ce nu se joaca cu ea. In fapt, acesta incearca sa o cunoasca prin simturile sale.

Copii simt nevoia sa fie intelesi si sa inteleaga lumea care ii inconjoara.
Ei nu vor sa se joace doar cum li se spune sau doar cum le arata adultii. Ei simt nevoia unor solutii personale care prefigureaza stilul personal de invatare si cunoastere.
Copiii invata si prin imitatie, in joc copiii imita sunetele si rolurile adultilor. Ana cearta papusa asa cum face mama cand ea nu mananca. Prin joc incearca noi cai sa realizeze rolurile adultilor. Prin joc sunt antrenate toate domeniile de dezvoltare a personalitatii copilului si de aceea E.Erikson (in 1963) considera ca jocul este ca un instrument prin care copiii scot la lumina sentimente si idei interioare.
Bibliografie:
1. Educatia copilului prescolar, Elemente de pedagogie la varsta timpurie, Ecaterina Vrasmas, Editura Pro Humanitate, 1999
2. Psihologia copilului, Pantelimon Golu, Emil Verza, Editura Didactica si Pedagogica, 1998
3. Psihologia varstelor, Emil Verza, Florin Verza