Cauta:
Ninsoare

Ninsoare

  Autor Radu Bugiac Data: 10.12.2008

Era iarnă, seara de cinci decembrie. În terasa lungă și pardosită cu plăci de marmură albă, doi frățiori se jucau, săltând și râzând și glasul lor zglobiu răsuna dincolo de glasul moale al ploii ce curgea moale pe frunzele căzute în grădină. Copiii așteptau ceva, sau pe cineva, un moș ce de demult vine în vremea asta și aduce pruncilor după fapte, daruri sau joardă, ca să știe cum au fost în vremea anului ce a trecut, dar moșul e iertător și blând și totdeauna uită joardele acasă și ia cu sine numai câteva.
    - Hai să stăm pe afară, doar o să-l vedem pe moșul când va sosi la fereastră și să știm și noi cum arată!
    - Eu stau pînă la miezul nopții, vreau să-l văd și să pună mâna lui pe capul meu și să îi aud glasul!
    - Eu stau cu tine, vreau să îmi aducă mașinuțe și cărticele de colorat, dar mai mult și mai mult vreau un camion cu remorcă albastră! Spuse fratele cel mare și bătu din palme.
    - Eu mă mulțumesc să îmi aducă un stilou ca să scriu la școală și să îl văd pe el, asta vreau, mă mulțumesc cu atât! Zise fratele cel mai mic și iar au început a zburda prin terasă. Sub cerul nopții răsunau glasurile lor prin ploaia moale și vântul de nord adia blând cu miros proaspăt de iarnă. La picioarele terasei se zăreau luminile casei, licărind prin perdele. Era acum pe la ora șase și întunericul își întinse deja bine mantia lui groasă, clopotele vesteau strigarea vecerniei.
    Și s-au jucat copilașii prin terasă și mu le era frig deși aerul era umed și rece. Dar ușurel, așa tainic, vântul de nord schimba picurii de apă în fulgi, încât pe la ora opt ningea bine.
    - Uite, ninge! Strigă bucuros fratele cel mic. Și palmele lui le întinse spre marginea de piatră a terasei, apoi fugind își scăldă fața în baia de ninsoare.
    - Și ce te bucuri așa că ninge! Eu nu mă bucur, nu mă interesează ninsoarea! Eu vreau să vină moșul odată! Zise fratele cel mare, ridicându-se în picioare pe marginea terasei.
    Jocul lor a încetat, probabil au obosit, priveau amândoi la elanul cu care vântul moale împingea roiul de ninsoare. Nu se mai auzea sunetul molcom al picăturilor de ploaie, asemenea unui tropot mărunt pe frunze moi, se auzea un sunet pufos de fulgi, glasul ninsorii,. Au tăcut și streșinile, numai lătratul rar al câinilor răsuna în liniște și undeva departe vuietul orașului vorbea neînțeles. Nu se jucau copilașii, un gând îi făcea să nu se împace, cel mare vroia ca moșul să îi aducă daruri scumpe și nici ninsoarea cea dintâi nu-i făcea bucurie, iar cel mic se mulțumea cu daruri mici, sau nici măcar un dar, numai mâna lui s-o simtă pe cap și glasul lui să-l audă și pentru el ninsoarea era deja un dar nespus de mare.
    - Eu mă duc în casă, dacă vrei tu mai rămâi! Zise frățiorul cel mare. Eu nu mai aștept nici un moș, mă duc să mă culc!
    - Bine, dacă vrei, du-te! Eu rămân până mai pot! Grăi fratele cel mic și fața lui se luminăă de o bucurie ascunsă.
    A plecat fratele cel mare, a rămas micuțul singur în terasă pe întuneric, privind văzduhul care cobora pe pământ. Ceasul trecea către ora zece și somnul nu se atingea de genele fratelui celui mic, nu se mai sătura privind și ascultând căderea iernii celei dintâi peste grădina întinsă.
    - Ce bine că a plecat, numa râdea de mine că mă bucur de zăpadă, acum pot să mă bucur în voie! Stai frumoasă iarnă, nu vin să calc mantia ta curată cu picioarele mele, vreau numai să mă mângâi cu fulgii tăi pe frunte și să-ți măsor cojocul cu degetele! Tu îmi ești dragă, să nu pleci curând! Spunea copilașul cu glas încetișor, ieșind din terasă și ridicând fața în sus. Fratele meu nu se bucură de tine, dar tu să nu-l iei în seamă, vino iarnă, așează-te și rămâi la noi! Și palmele lui mici mângâiau stratul pufos de nea ce acoperea scările.
    A mai trecut timpul și copilul sălta și se învârtea bucuros prin terasă, dar somnul nu se apropia de el, numai picioarele lui au obosit. A stat în loc o vreme lângă margine, apoi prins de oboseală s-a așezat pe un scăunel lângă perete, de unde ochii lui priveau așezarea iernii. Și cum stătea el așa, iată că o lume nouă s-a deschis înaintea lui. Era un deal mare și frumos, nins și pe el alergau mulțime de sănii. Ningea des și copiii se veseleau suind și coborând dealul cu sănile. Cobora și el cu fratele lui și râdea, și era așa ca la amiază. Și tot suind și coborând, cum se îndrepta spre vale, s-a făcut un drum la dreapta și a luat-o singur cu săniuța și tot coborând, râdea și bătea din palme și ninsoarea îi acoperea capul. Drumul l-a dus la o intrare ca într-o livadă și săniuța lui se opri înaintea porți. În poartă stătea un om cu privire blândă și părul cărunt de ninsoare și de ani, îmbrăcat în haină împodobită, ca o haină arhierească și îl privea cu ochii lui blânzi.
    - Cine ești? A întrebat copilașul pe cel ce stătea în poartă.
    - Eu sunt cel pe care îl așteptai! A răspuns omul îmbrăcat arhierește, îmbrățișându-l pe copilaș cu privirea. Vino, Apropie-te! Eu sunt Nicolae, cel pe care tu îl așteptai ca să îl vezi și acum vino să primești de la mine ceea ce ai cerut! Vino să pun mâna mea pe capul tău! Și pruncul, lăsând sania s-a ridicat și bucuros pășea mărunt prin zăpadă către cel ce își întinse mâna spre el. Și îi puse mâna pe cap și fața pruncului se umplu de lumină. Iată, pun peste tine mantia mea, și vei fi și mai fericit! Zise bărbatul acela și îl luă o clipă sub mantia lui. Acum ia de la mine ce ai dorit, stiloul care să îți fie de folos la scris și îți dăruiesc și această săniuță albastră, care va alerga cu tine ca gândul! Acum întoarce-te, și să știi că nu am uitat pe fratele tău! Și copilașul bucuros a pornit să se întoarcă pe drumușorul pe care venise.
    O pală de vânt ce se răsucise după stâlpii terasei, purtând un val de fulgi mari a luat lumea cea nouă dinaintea copilului.
    - Ce vis am visat! Mă duc la culcare, o să mă ierte moșul! Oricum eu sunt mulțumit și cu acest cadou minunat, zăpada aceasta multă și pufoasă! Așa gândea copilul cu glas tare și coborâ încetișor scările spre casă și intră în așternutul lui, încercând să privească pe geam la curgerea neîncetată a iernii.
    Dimineața cerul se desfăcea în fâșii portocali și din înaltul zdrențuit curgeau încă fulgi mărunți și deși. Vîntul încetinel cuprinsese totul în ger. S-au trezit și cei doi frați și ridicându-și ochii, iată la geam lângă ghietuțele lor stăteau darurile. Cel mare primi așa cum și-a dorit, iar cel micuț și el luă stiloul și săniuța pe care i-o dăduse în vis arhiereul.
    Și copilașii se umplură de mare bucurie, de care și voi să vă învredniciți frățiorilor, și gândul vostru să fie pururea alb ca iarna, iar dragostea voastră, asemenea casei în care vatra nu se stinge niciodată!

Adauga un comentariu in forumul la cafenea
Comentarii
5 comentarii
  • a spus
    joi, 11.06.2009
    intradevar o poveste foarte frumoasa. [ ... ]
  • a spus
    sâmbătă, 04.04.2009
    ce frumos !!!te face sa visezi la iarna pe care in ultimi ani nu o mai avem:(mi-a placut foarte mult [ ... ]
  • a spus
    joi, 15.01.2009
    foarte frumoasa poveste. cu siguranta i-o voi citi si fetitei mele.deosebita [ ... ]
  • a spus
    luni, 29.12.2008
    FRUMOASA POVESTIOARA.SI EU LA RANDUL MEU O VOI POVESTI [ ... ]
  • a spus
    miercuri, 10.12.2008
    Frumoasa poveste,nu am auzit pana acum de ea!. [ ... ]
[ cont nou ]    [ parola mea ]

Tine-ma minte
Contul meu