Cauta:
Frumoasa din padurea adormita

Frumoasa din padurea adormita



A fost odata un rege si o regina care n-aveau copii. Si erau atat de mahniti, cat nu se poate spune. Cutreierasera ei toate locurile cu ape miraculoase, bause regina tot felul de ierburi, dar nimic nu-i putu fi de folos. in cele din urma cerul se milostivi de ea si-i dadu o fetita.

Se facu un botez care ramase de pomina in tot tinutul. Iar mica printesa avu drept nasa mai toate ursitoarele din regat. (Erau, pare-mi-se, vreo sapte la numar). Fiecare din ele ii facura noii-nascute cate un dar, dupa cum era obiceiul in vremea aceea. Asa ca ea capata insusirile cele mai alese.

Bineinteles ca, dupa terminarea botezului, oaspetii se intoarsera la palat, unde ii astepta un ospat atat de imbelsugat, cum nu se mai pomenise. Printre meseni se aflau la loc de cinste cele sapte ursitoare, iar dinaintea fiecareia din ele cate un tacam faurit din aurul cel mai fin, impodobit cu diamante si rubine.

Dupa ce se asezara cu totii la masa, iata ca se pomenira cu una din ursitoarele cele mai batrane, pe care nu o poftisera, fiindca nu se mai auzise cam de vreo cincizeci de ani nimic despre dansa si o credeau moarta ori blestemata. Regele porunci sa i se dea si ei un tacam, dar era cu neputinta ca si acesta sa fie tot de aur, impodobit cu nestemate, fiindca dintre acelea nu se faurisera decat sapte. Batrana se socoti nedreptatita si mormai printre dinti niste vraji. Una din ursitoarele mai tinere o auzi si se strecura nevazuta de nimeni sub o perdea. Voia sa ramana cea din urma pentru a putea drege macar ceva din raul ce i l-ar putea meni printesei batrana ursitoare. intre timp, celelalte ursitoare incepura a-i imparti fetitei darurile:

Cea mai tanara dintre ele ii darui frumusete, a doua intelepciune, a treia, indemanare, a patra ii dori sa danseze ca nimeni alta, a cincea, sa cante ca o privighetoare, a sasea, sa manuiasca pana la desavarsire toate instrumentele muzicale. Cand veni randul celei mai batrane, ea clatina din cap cu rautate si prevesti:

- Printesa va avea toate insusirile, dar intr-o buna zi se va intepa la un deget cu varful unui fus si va muri in floarea varstei.
Prevestirea aceasta ii facu sa se cutremure pe toti cei de fata, iar parintii fetei varsara lacrimi amare.
Dar deodata rasari din spatele perdelei ursitoarea cea tanara si rosti cu glas tare:
- Veniti-va in fire, o, rege, si tu, regina! Fetita voastra nu va muri. E drept ca nu mai pot desface cu totul ceea ce i-a menit batrana ursitoare si printesa se va intepa la deget cu varful unui fus, dar nu va muri. Va cadea intr-un somn care va tine vreme de o suta de ani si nu se va scula pana nu va veni un tanar fecior de domn si o va destepta.

Auzind acestea, regele dadu chiar a doua zi porunca sa nu se mai foloseasca nimeni de fuse si nici sa se afle vreunul in tot tinutul. Iar cine nu va da ascultare poruncii, sa fie pedepsit cu moartea.
Sa tot fi trecut vreo cincisprezece-saisprezece ani de la nasterea printesei, care crestea vazand cu ochii si se facea din zi in zi mai frumoasa.

Dar intr-o zi, pe cand parintii ei lipseau de-acasa, fata alerga, jucand si cantand, prin tot palatul, din odaie in odaie, si tot zburdand nimeri intr-o camaruta din varful unui turn, unde se afla o batrana uitata de lume. Aceasta tocmai torcea dintru-un caier. Porunca regelui, ca nimeni sa nu se mai foloseasca de fus, nu ajunsese pana la urechile ei batrane si iata de ce isi pastrase fusul.

- Ce faci acolo, batranico? O intreba curioasa printesa.
- Iaca, torc, frumoasa mea copila, ii raspunse batrana, nestiind cine era fata.
- Vai, ce joc frumos! Te rog lasa-ma si pe mine sa incerc sa fac ca dumneata!
Batrana zambi si-i ingadui.

Dar nici n-apuca sa puna bine mana pe fus si...fie ca nu stia cum sa umble cu el, fie ca blestemul ursitoarei trebuia sa se implineasca, n-am putea sa va spun cum s-a intamplat, dar...fata se intepa la un deget si cazu lesinata.
Batrana striga dupa ajutor, innebunita de spaima. Oamenii venira repede din toate partile, o stropira cu apa, o batura peste maini, ii frecara tamplele cu apa descantata, dar nimic n-o putu readuce in simtire.

Regele, care se inapoiase, auzi zarva din palat si urca in turn. isi aminti atunci de prevestirea ursitoarei si socotind ca destinul se implinise, porunci ca printesa sa fie culcata pe un pat cu horbote de aur si argint imprejur, asezat in cea mai frumoasa incapere a palatului.

Era atat de frumoasa, de-ai fi zis ca e o zana, caci somnul nu-i rapise nici bujorii din obraji, nici culoarea buzelor trandafirii. Doar ochii ii tinea inchisi. De altfel, respiratia ii era regulata, asa ca iti puteai tine usor da seama ca traieste.

Regele intelese ca nu mai era nimic de facut si dadu porunca sa fie lasata sa doarma pana ce va suna ceasul desteptarii.
Ursitoarea cea buna, care-i daruise viata, harazind-o numai somnului, se afla la douasprezece mile departare in regatul Matagun.

Regele ii trimise vestea printr-un pitic, care purta "cizme de sapte poste". Erau cizmele fermecate cu care puteai face sapte poste dintr-o saritura. Ea veni numaidecat intr-un car de foc, tras de patru dragoni. Regele se grabi sa-i iasa intru intampinare, intinzandu-i mana pentru a o ajuta sa coboare din car. Ursitoarei i se paru ca ceea ce facuse el nu era tocmai rau dar, cum era prevazatoare, se gandi ca printesei ii va fi tare urat cand se va destepta si se va gasi singura in palatul acela mare. Atunci ii atinse cu bagheta ei magica pe toti acei care se aflau acolo (in afara de rege si regina); guvernante, doamne de onoare, fete in casa, gentilomi, ofiteri, ospatari, randasi, curieri, garda elvetiana, valeti, apoi mai atinse si toti caii din grajdurile regale, randasii care ingrijeau de zavozii cei mari de curte si chiar catelusa printesei, care se gudura acum nelinistita la picioarele patului unde dormea ea. Toti si toate fura atinse cu bagheta ursitoarei, pentru a-i adormi si a nu se destepta decat odata cu printesa, gata s-o serveasca. Pana si frigarile in care erau infipti fazanii si prepelitele ramasera incremenite. Focul se stinse si el, pentru a se reaprinde odata cu desteptarea frumoasei printese.

Zana cea buna facuse toate acestea cat ai clipi din ochi. Regele si regina isi sarutara copila adormita si iesira din palat, dand porunca celor din afara sa nu se apropie niciodata de locul acela.

Porunca nu-si mai avea rostul, caci ursitoarea facu sa creasca pe loc, imprejurul palatului, copaci inalti si tufe de maracini atat de dese si intortocheate, incat nici o fiinta omeneasca sau orice alta vietate nu s-ar fi incumetat sa patrunda acolo. Din tot castelul acela maret nu se mai vedea acum decat varful unui turn si asta numai de la foarte mare departare.

Ursitoarea cea buna facuse toate acestea numai si numai pentru a o feri pe printesa adormita de ochii curiosilor.

Dar iata ca si cei o suta de ani trecusera cum trec toti anii si, intr-o buna zi, un fecior de domn, mergand la vanatoare, vazu turnul castelului abia ivindu-se dintre copacii si balariile ce-l inconjurau. impins de curiozitate, intreba pe unul si pe altul ce fel de turn era acela, dar nimeni nu stia si ce dadeau raspunsuri in doi peri. Unii spuneau ca e turnul unui vechi castel, pe unde umblau toata noaptea stafii, altii ca acolo isi dadeau intalnire vrajitoarele tinutului, pentru a juca imprejurul flacailor si chemau duhurile rele. Cei mai multi povesteau de un capcaun care prindea copii, ii frigea si-i manca fara a putea fi oprit, fiindca numai el putea patrunde in castel, pe un drum anume, pe care nimeni altul nu-l cunostea.
Printul nu mai stia ce sa creada despre toate cate le auzea. Dar un taran batran grai in cele din urma:

- Asculta, fatul meu, zice el molcom: sa tot fie vreo cincizeci de ani de cand l-am auzit pe tata povestind ca in castelul acesta s-ar fi aflat o printesa, cea mai frumoasa din cate au fost vazute vreodata, dar care a fost sortita sa doarma o suta de ani. Si somnul acesta nu va lua sfarsit, dupa cum spunea tata, decat atunci cand va veni un fiu de domn, caruia i-a fost harazit s-o trezeasca.

Tanarul print fu dintr-o data cuprins ca de o vraja si manat de o dorinta care pornea din inima se hotari sa puna capat acestor legende, se incumeta sa patrunda in castel. inlatura orice alte banuieli, aratandu-se vrednic de barbatie. Dar nici nu se apropiase bine de castel si vazu cum copacii cei inalti, gardurile de maracini si toate celelalte oprelisti se dadeau in laturi, deschizandu-i o poteca, pentru a se putea avanta catre tinta dorita. Castelul se zarea acum bine de tot. Se afla la capatul unei alei pietruite. Dar printul ramase locului, caci nimeni nu-l putu insoti. Dupa trecerea lui, copacii si maracinii se adunara din nou, inchizand drumul catre castel oricarui muritor. Toate acestea il uluira o clipa, dar nu-l impiedicara sa-si urmeze calea. Un print tanar si dornic de aventuri nu-si pierde atat de lesne curajul. Intra deci si se pomeni intr-o curte si ceea ce vazu ar fi putut sa-i inghete inima de frica: peste tot domnea o liniste de moarte. Nu se vedeau decat oameni si animale, care pareau adormite pentru totdeauna.

Dupa nasurile purpurii si obrajii rumeni ai soldatilor din garda elvetiana, isi dadu seama ca acestia nu erau decat adormiti. Iar cupele care mai pastrau inca urme de vin dovedeau ca adormisera pe cand se cinsteau cu cate un paharel.

Patrunse apoi intr-o curte mare, cu dale de marmura, mai urca o scara si se pomeni in camera de garda a palatului. Toti, ofiterii sforaiau cu carabinele la umar. Strabatu apoi multe camere, in care se aflau gentilomi si doamne de onoare, care dormeau, de asemenea, sezand, in picioare si, in sfarsit, ajunse intr-o incapere cu totul si cu totul de aur. Pe un pat cu perdelele date in laturi, era culcata o printesa de vreo cincisprezece-saisprezece ani. Era atat de stralucitoare, incat frumusetea ei il orbi aproape. Printul duse mana la ochi. Visa? Sau i se nazarise? Exista? Sau era aievea?
Tremurand de emotie, printul se apropie totusi si se aseza in genunchi in fata patului ei.

Atunci...vraja de dezlega si...printesa se destepta. il privi cu bunavointa si vorbi:
- in sfarsit, iata-te! O, printul meu, cat de mult m-ai lasat sa te astept!
Vrajit de vorbele ei si de felul cum au fost soptite, printul nu gasea cuvintele care s-o asigure cata bucurie ii aduce si cata recunostinta ii poarta. Apoi nu mai spuse nimic, caci inimile lor vorbeau mai mult decat s-ar putea spune. Printul era mult mai sfios decat printesa, fiindca, dupa cate se pare, ursitoarea cea buna ii trimisese in timpul somnului vise frumoase, care o pregatisera pentru aceasta intalnire.

Odata cu printesa se desteptase intreg palatul. Dar nefiind cu totii prinsi de inflacarare, curtenilor le era foame si prima doamna de onoare o instiinta cu glas tare ca friptura era servita. Printul o ajuta pe logodnica lui sa se ridice din pat, ferindu-se pe cat putu sa-i arate uimirea pentru rochia de pe vremea bunicii pe care o purta, dar care o prindea nespus de bine si nu-i intuneca intru nimic frumusetea.

Trecura deci in sala oglinzilor unde cinara serviti de ofiterii din garda personala a printesei, iar viorile si clarinetele executara cantece minunate, cu toate ca se scursesera o suta de ani de cand nu mai fusesera cantate.

Imediat dupa cina mersera in capela palatului, unde marele preot al castelului ii casatori.

A doua zi, printul isi parasi, in zori, sotia, pentru a pleca sa-si vesteasca tatal, care trebuie sa fi fost, desigur, foarte ingrijorat de lipsa lui.

Povestirea pe care i-o spusese acestuia fu alta decat cea adevarata. ii istorisi ca, umbland la vanatoare, s-a ratacit prin padure si s-a adapostit in coliba unui carbunar, care i-a dat sa manance paine neagra si branza, caci mai mult n-avea.
Tatal lui, care era un om bland si bun, il crezu, dar maica-sa nu se prea lasa usor inselata. Si vazand ca fiul ei mergea zilnic la vanatoare si innopta in afara de castel, cazu pe ganduri. Povestea aceasta tinu doi ani incheiati. Printesa ii darui intre timp doi copii: o fetita careia ii dadura numele de Aurora si un baietel caruia ii spuneau Soare, fiindca era atat de sclipitor, incat o intrecea pe sora lui, care era neinchipuit de frumoasa.

Regina-mama incerca in nenumarate randuri sa afle cate ceva despre viata dinafara a fiului ei, dar el se ferea sa-i destainuiasca adevarul, caci ea se tragea dintr-un neam de capcauni, iar tatal lui o luase in casatorie numai pentru aventurile ei nenumarate. La curte se soptea chiar ca ar fi mostenit si ceva din apucaturile neamului din care se tragea si ca abia de se abtinea sa nu sara asupra copiilor sa-i manance. Iata de ce printul nu-i marturisi nimic decat atunci cand regele muri si el ramase stapan pe tara. isi declara deci public casatoria: isi aduse regina la palat si se facura mari serbari in capitala regatului, unde printesa intra purtata in triumf, impreuna cu cei doi copii ai sai.

Trecu un timp. Dar intr-o buna zi regele porni la lupta impotriva vecinului sau, imparatul Cantalabutta. Regenta ramase mama sa, careia ii lasa in grija regatul, sotia si pe copiii lui. Dar abia plecat, regina-mama isi trimise nora si nepotii la una din casele ei de la tara, pentru a le putea face mai usor de petrecanie. intr-o seara, pe cand se afla si ea acolo, isi chema bucatarul si ii spuse:

- Maine la cina, sa mi-o pui la cuptor pe mica Aurora, si sa mi-o servesti la masa!
- Ce spuneti, doamna? E cu putinta? Striga speriat bucatarul.
- Da, iti poruncesc! Ai inteles? Zice ea si glasul ei era un glas neomenesc. O vreau servita cu sos alb.

Bietului om i se stranse inima de durere, dar isi dadu seama ca nu era de glumit cu capcauna si luand cutitul cel mare urca in camera mici Aurora. Fetita avea atunci patru ani. Veni tropaind si razand sa se agate de gatul lui, crezand ca i-a adus ceva. Bucatarul incepu sa planga, cutitul ii cazu din maini. El alerga sa taie un mielusel pe care il pregati in asa fel, incat stapana ii spuse ca nu mai mancase nicicand ceva mai bun.

Pe mica Aurora o duse, infasurata in sortul sau, si o incredinta sotiei sale, care locuia intr-o odaita din fundul curtii de serviciu.
Dar abia trecura cateva zile si capcauna ii ceru bucatarului, pentru cina, pe micul Soare.

Sarmanul om fu hotarat s-o pacaleasca, asa cum facuse si prima data.

Se duse deci de-a dreptul la micul Soare, pe care il gasi cu spada in mana, in duel cu o maimutica. Baietelul n-avea atunci decat trei ani. il ascunse sub sort si-l duse si pe el la sotia sa, alaturi de mica Aurora, servindu-i regentei, in locul baiatului, o friptura de ied, pe care aceasta de asemenea o gasi excelenta.

Pana atunci totul mersese bine, dar intr-o seara capcauna ii spune din nou bucatarului:
- Acum n-as dori decat s-o mananc pe regina, pregatita in acelasi sos in care au fost pregatiti copiii.
De data aceasta, bietul bucatar fu deznadajduit. Nu mai stia cum si cu ce s-o poata insela.

Tanara regina avea douazeci de ani, fara a mai pune la socoteala cei o suta pe care ii petrecuse dormind si cu toate ca pielea ii era alba si frumoasa, carnea ei mai putin frageda decat a copiilor. Unde putea gasi un miel cu o carne atat de tare! Se gandi sa-si scape viata si lua de asta data hotararea sa faca asa cum i s-a cerut. Urca deci, cu cutitul in mana, in camera reginei sa-si aduca la indeplinire ingrozitoarea fapta, sa nu se mai induioseze. Voia totusi s-io pregateasca, si-i povesti respectuos despre porunca pe care o primise de la regina-mama.

- Te rog sa-i executi cat mai repede porunca! ii raspunse ea hotarata: astfel ma voi duce langa copiii mei, pe care i-am iubit atat. Caci de cand ii fusesera luati, pe furis, biata regina ii credea morti.
- Nu, nu veti muri, marita doamna, dupa cum nu au murit nici micutii pe care ii veti gasi la mine, unde ii tin ascunsi, raspunse induiosat pana la lacrimi, bucatarul. O voi pacali din nou pe regenta dandu-i sa manance, in locul dumneavoastra, o ciuta tanara.

Si zicand acestea o duse pe mama langa copiii sai, pe care aceasta ii imbratisa in lacrimi, iar el pleca sa caute o ciuta, pe care regina-mama o manca cu aceeasi pofta cu care ar fi mancat-o pe regina.

Acum era foarte multumita. Se pregatea sa-i spuie regelui ca niste lupi turbati s-au napustit asupra sotiei si copiilor sai si i-au mancat.

Dar, intr-o seara, pe cand isi facea de lucru prin curtea de serviciu, adulmecand ceva carne proaspata pentru poftele ei nesatioase, il auzi plangand pe micul Soare si pe sora lui, Aurora, care se rugau de mama lor sa-i ierte pentru vreo sotie facuta. Zmeoaica recunoscu imediat glasul reginei si al copiilor. Furioasa ca fusese trasa pe sfoara, porunci cu o voce care facea sa se cutremure tot palatul sa i se aduca in mijlocul curtii o tocitoare mare, pe care o umplu cu broaste raioase si cu naparci. Totul fu gata pentru a o arunca in ea pe regina, pe copii, pe bucatar, pe nevasta lui si pe sluga acesteia si mai ceru ca toti sa-i fie adusi cu mainile legate la spate. Porunca ii fu executata fara murmur. Calaul se pregatea tocmai sa-i arunce in tocitoare cand regele, la care nimeni nu se gandea ca s-ar putea intoarce atat de curand, intra in curte calare pe calul sau si intreba ingrozit ce inseamna acel spectacol. Vazand ca nu mai are alta scapare, capcauna se arunca cu capul inainte in tocitoare si fu inghitita intr-o clipa de jivinele pregatite de ea pentru altii.

Asa se sfarsi cu bine povestea printesei din padurea adormita.
[ cont nou ]    [ parola mea ]

Tine-ma minte
Contul meu