Cauta:
Am ajuns acasa!

Am ajuns acasa!

  Autor Radu Bugiac Data: 10.12.2008

      E iarnă și pe întinsul alb, sub cortul seri covorul alb și rece se întinde tăcut. La marginea unui drum, sub un desiș de crengi  de brad, plecate sub greutatea ninsorii, stă pitit un copil. Pe drum din depărtare vine încet, sunând din clopoței o sanie. Doi tineri frumoși se apropie acum cu sania de locul unde copilul stă ascuns.
    - Ce faci tu aici, copile?
    - Eu stau aici și aștept, că părinții mei m-au lăsat! Am fost dus în casele săracilor, dar frigul și foamea și nedreptatea ce apăsa pe ei i-au împins să mă lase și ei pe drum. Era frig în casele lor, viscolul intra prin geamurile petecite și pământul era așternutul nostru. Munceam împreună și așa câștigam bucățica de pâine pentru seară. Și ajungând slab și neputincios, m-au lăsat și ei în drum. Am fost dus în casele bogaților. Acolo era mâncare din belșug, focul ardea cu vâlvătăi ca în cuptoare și era cald peste tot, dar era acolo o sărăcie și un frig mai rele decât în casele săracilor. Cu tot belșugul de mâncare, disprețul lor mă făcea mai flămând ca și când nu aș fi luat nici o bucată de pâine, iar căldura lor nu putea încălzi sufletele lor reci, din care viscolea disprețul și invidia. Aici era curat, nu vedeai pe jos un fir de pai sau vreun grăunte de nisip, dar sufletele lor și viața lor nu era curată. Atunci am început să plâng după casele săracilor unde viscolea prin geamuri și noi unul lângă altul depănam gânduri cu gânduri și ne țeseam din ele haină, nu era curat ca aici, dar sufletele lor nu știau ce-i viclenia, ce era în inimile lor era și pe buzele lor. Și ne mai răbdând viața de acolo am plecat și am ajuns aici la adăpostul acesta al ierni și nu știu unde mă voi duce.
    - Urcă în sania noastră! Eu voi mâna calul, iar fratele meu îți va spune povești până ce va ține drumul.
    - Știi tu copilaș oare de ce brazii sunt mereu verzi?
    - Nu știu!
    - Iată, acum am să îți povestesc cum s-a întâmplat!

    Demult, pe când pământul era tânăr și toate erau noi, pe când toate erau curate și frumoase și liniștea stăpânea lumea, s-a petrecut ceva neobișnuit.
    Era o zi caldă de vară și toată verdeața pământului era minunat împodobită. Erau toate vesele și se desfătau de căldură și de ploaie. Când s-au lăsat umbrele serii, a ieșit luna, dar nu ca de obicei. Era ceva străin în arătarea ei, parcă venea aproape și ca și cum ar privi, suia încet cărarea ei albastră. Către miezul nopții s-a oprit din drumul ei și a grăit cu glas, zicând:
    „Toată verdeața pământului, copacii pădurii și pomii roditori, iarba și toate câte cresc pe pământ ascultați! Se va petrece un lucru neobișnuit, veți vedea ce nu ați văzut până acum! Vor fi șapte zile de ploaie, apoi vânt puternic va izbi ploaia, iar după a zecea noapte, va veni vânt friguros și din cer va cădea zăpadă ca lâna și va viscoli mult. Va fi prima iarnă pe pământ. Deci voi luați aminte ce vă spun! În cele șapte zile de ploaie aveți vreme ca să îngălbeniții frunzele voastre și apoi să le scuturați pe pământ și toată puterea voastră s-o trageți din crengi și din tulpină în pământ și să dormiți, ca să nu simțiți când va trece urgia. După ce ea va trece, soarele iar vă va mângâia și vă veți trezi iarăși la viață!” Dar unul dintre brazi, care era mai semeț a grăit cu mândrie:
    „Nu ascultați glasul lunii! Luna e mincinoasă și plină de invidie, îi este necaz pe noi că suntem vii și frumos împodobite toate, iar ea e rece! Luna minte, nu o ascultați!” Iar luna întristându-se, s-a cutremurat și a zis:
    „Așa, voi brazilor semeți asemenea lucruri vorbiți despre mine! Iată cuvântul meu către voi! De nu vă veți căi și în cele zece zile să faceți precum toată verdeața, mult veți avea de suferit. Nu e un blestem, că eu nu blestem pe nimeni, e rodul neascultării voastre! Veți suferi de când veți răsări prin iarbă, căci oile vă vor călca în picioare și oamenii vă vor lovi cu coasa, când veți crește falnici, oamenii vor căuta lemnul vostru să facă scânduri și grinzi, tot oamenii în vremea iernii, la praznic, vor tăia dintre voi și vă vor pune ca podoabă în casele lor. Și ca să nu vă mai mândriți, cetina voastră va fi iute la foc. Și lucrul cel mai greu decât toate, este că veți rămâne mereu verzi și nu veți putea lepăda frunza voastră ca să adormiți și veți răbda arșița verii și gerul iernii, fără să vă puteți odihni. Așa va fi cu voi dacă în cele zece zile nu vă veți căi. Și ca semn că am spus adevărul vor fi aceste zile de ploaie și vântul ce va urma. Fi-ți dar înțelepți și ascultați, ca să nu suferiți!” Și luna și-a ascuns fața după o perdea umedă și deasă. Fulgere mari și albastre au început a săgeta cerul de la o margine la altași apoi a început ploaia. A plouat șapte zile și apoi s-a stârnit vânt puternic și răcoros, izbind cu ploaie în verdeața zgribulită. Toate au început a se îngălbeni și se scuturau în vânt frunze greuaie. Trei zile a tot îndoit vântul pădurile și în noaptea ce a urmat s-a făcut liniște. Norii s-au subțiat și luna și-a arătat fața ca să privească pământul. Toate erau desfrunzite și adormiseră deja, numai brazii ca și cum nu s-a întâmplat nimic, erau verzi și netulburați. Și mult s-a întristat luna, ascunsă s-a făcut apoi după cortul alb al norilor de miază-noapte, din care a început a ninge și viscol mare a cuprins pământul.
    De atunci și până astăzi și până la sfârșitul vremurilor brazii rămân verzi, răbdând arșița și gerul și ținând piept vifornițelor reci.
    - Ei copilaș, nu ai adormit? Trebuie să dormi că mai e de mers!
    - Cum să adorm? Oare nu îmi mai spui vreo poveste? Nu mai îmi e nici frig nici foame, și drumul acesta mi se pare ca o minune!
    - Bine, îți mai spun o întâmplare ce s-a petrecut demult, într-o noapte de Crăciun!

    Era în ajunul Crăciunului și în căsuța de la marginea satului lumina moale descoperea privirii o mamă cu doi copilași pe lângă ea. Stăteau în jurul sobei și fețele copiilor erau vesele, numai mama era întristată.
    - V-am făcut pâine albă din ultima făină pe care am avut-o, am păstrat-o pentru sărbătoare, măcar atâta să ne fie bucuria că avem pâine albă, dacă de alte lucruri nu ne putem bucura!
    - Dar mămico, de ce să fii tristă? Ce e dacă nu avem bunătăți, te avem pe tine aici lângă noi! Și te rugăm să ne mai spui povestea aceea cu Împăratul ce se năștea și cu cei trei magi! A spus copilașul cel mai mare.
    - V-o spun, numai să mergem la culcare! Și s-a stins palida lumină, după ce au mâncat pâine și s-au dus la paturile albe și curate care îi așteptau. S-au ascuns fețele copiilor în așternuturile de nea și mama a început a le povesti cum de demult avea să se nască un împărat despre care au vestit proorocii, la care au venit magii, cum regele Irod s-a tulburat... Și în vremea aceasta au adormit. Somnul a cuprins trupurile lor obosite de atâta joacă prin zăpada proaspătă. Orele nopțiii au fulguit și copilașii au alergat prin lumea lor de vise până spre dimineață, când cel mai mare a deschis ochii. Abia se lumina afară și cerul lepăda cojoace albe și grele.
    - Mamă, am fost undeva!
    - Unde ai fost? Doar aici lângă mine ați dormit amândoi!
    - Stai să-ți spun! Tu ne povesteai de praznicul de astăzi, de Nașterea lui Hristos, de cei trei magi și de Irod. Iată că unul din cei trei magi a venit la mine pe când tu ne povesteai și mi-a vorbit:
    - De ce ești trist?
    - Pentru mămuca! I-am răspuns eu. Nu are ce să ne pună pe masă și e tare supărată și e îngrijorată, pentru ea sunt trist!
    - Vrei ca mama ta să fie bucuroasă? M-a întrebat magul.
    - Vreau, cum să nu! I-am răspuns eu.
    - Atunci hai cu mine!
    - Dar să iau și pe fratele meu!
    - Lasă-l, el e mic și doarme, hai doar tu cu mine! Și m-a luat și am ieșit din casă, am mers pe uliță și am ajuns la poarta morii, de acolo am intrat în pădure și am tot mers mult de tot, dar mergeam repede, parcă zburam și am ieșit din pădure și am tot mers, dar nu îmi era frig de loc. S-a făcut lumină și noi mergeam prin ninsoare și tot mergeam. Am intrat într-o poiană și acolo era un tron de ghieață pe care ședea un împărat, în fața lui era o masă tot din ghieață și înaintea mesei, era mulțime de oameni. Parcă îmi era puțin frică. Mi s-a făcut frig și cel ce era cu mine m-a învelit cu haina lui și nu mai îmi era nici frig nici teamă. Apoi, apropindu-mă de cei ce stăteau înaintea mesei de ghieață, mi-a zis:
    - Nu te teme, eu sunt cu tine, stau cu tine până ce e rândul tău! Când va veni rândul tău te duc înaintea împăratului și te las singur, iar după ce vorbești tu însuți cu el, vin și te iau și te duc acasă! Nu te teme! Și împăratul a lovit cu un ciocan de ghieață în masă și s-a făcut sunet mare ca un tunet și pe dată s-a așternut liniștea. Un om din cei ce stăteau aproape de masă a făcut câțiva pași și s-a apropiat de tronul împăratului.
    - Spune omule, ce necaz te aduce înaintea mea? A strigat împăratul.
    - Eu, stăpâne, am venit să-ți cer să-mi dai dulciuri pentru copii și sănii și pentru noi cei mari să îmi dai pâine și vin și bunătăți, că sunt sărac și tare mă necăjesc că nu pot să le fac obucurie copilașilor mei! Așa a vorbit omul acela, dar era bine îmbrăcat și graiul lui era așa viclean că te speria și era în stare să și plângă.
    - Dar bine omule, tu ce muncești? L-a întrebat împăratul, cu glas puternic.
    - Eu muncesc pământul, stăpâne!
    - Al cui pământ?
    - Al meu, stăpâne și al celor care mi l-au dat să-l muncesc!
    - Și nu ai nedreptățit pe nimeni?
    - Vai, stăpâne, cum să nedreptățesc! Am dat și dintr-al meu!
    - Dar atunci spune-mi tu unde-i grâul văduvei care ți-a dat pământul?
    - L-am dat precum era împărțeala, nimic nu am luat mai mult decât mi se cuvenea!
    - Glasul copiilor pădurarului a ajuns la mine! Suspinul învățătorului l-am auzit și strigătul unui tânăr a ajuns la urechile mele!
    - NU stăpâne, nu am nedreptățit pe nimeni, tocmai de aceea am cutezat să vin la tine, că sunt sărac și nu vreau să mă fac de rușine la praznic!
    - Bine omule, dacă tu spui că ești cinstit, te cred! Viscolul e slujitorul meu, el totdeauna face dreptate și nu lasă nimic ascuns! Du-te și ia din toate câte vrei și mergi la casa ta și viforul va face dreptate! Și omul acela s-a aplecat și a început a ridica mulțime de saci cu tot felul de lucruri și ieșind a zis:
    - Așa stăpâne, să-mi faci dreptate, că pe nedrept am fost ocărât! Pe măsură ce se depărta de împărat însă, sacii se îngreunau și toate câte le purta s-au făcut așa de grele că omul a căzut în genunchi și se văieta și l-a ajuns viforul și un vârtej de zăpadă l-a ridicat dinaintea noastră.
    - Știi mămico? Așa frică mi s-a făcut! Dar cel ce era cu mine mi-a pus mâna lui caldă pe cap și m-am liniștit. A ieșit înainte apoi alt om și pășind măsurat, s-a apropiat de tron și a început a vorbi cu glas mieros.
    Stăpâne, eu sunt primar și muncesc tot anul pentru binele sătenilor mei pe care îi am în grijă și de dimineața până seara nu ajung acasă la copii mei și acuma am venit la tine ca să te rog să faci un bine și să mă ajuți să le fac un dar frumos copiilor mei! Aș vrea să le dăruiesc bomboane și jucării frumoase și câte o sanie și pe lângă toate un brad împodobit, numai atât vreau! Ochii împăratului îl priveau aprinși ca două lumini albe.
    - Bine omule, dar spune-mi de ce s-a tăiat din pădure, de ce umblă pe drumuri copiii fratelui tău, de ce nu mai este pod peste râu, ca să treacă lumea de pe un deal pe altul?
    - NU știu stăpâne, eu am făcut tot ce am putut!
    - Deci tu te-ai străduit și ai ostenit în slujba fraților tăi, atunci te mai întreb: a venit vreun sărac la tine?
    - A venit, stăpâne! Și nu l-am lăsat să plece cu sufletul neîmpăcat, că mulți săraci a u venit la mine, nu doar unul și nici unul nu l-am trecut cu vederea!
    - Bine omule, atunci pre cum ai fost tu darnic, așa am să fiu și eu! Mergi și ia ce vrei din spatele tronului și du-te la casa ta! Și omul a început a ridica pe spinare saci și lăzi, din cele mai mari și la urmă un brad mare, împodobit. Era ca un brad din povești! Pe când omul ieșea și se depărta de tron, și el a pățit la fel. Lucrurile s-au îngreunat și el a căzut sub greutate, iar bradul a început a-l lovi peste obraz și omul striga după ajutor, dar un vârtej de zăpadă l-a luat de lângă noi.
    - Acum e rândul tău! Mi-a zis cel ce era cu mine și încet mă apropia de tronul împărătesc. M-a scos de sub mantia lui și m-a lăsat singur înaintea lui, iar mie îmi era frică.
    Spune copilaș, ce t e aduce înaintea mea? M-a întrebat împăratul cu blândețe ca un bunic și privirea lui mă încălzea.
    - Oare ce vrei tu să-ți dau? Și eu, cu glas tremurat i-am răspuns:
    - Eu nu vreau nici dulciuri, nici sănii, nici altceva, eu vreau ca mămuca să fie bucuroasă! Fața împăratului se lumina și îmi zâmbea frumos.
    - Dar e greu pentru mama ta să fie bucuroasă dacă știe că nu are ce vă da mâine de mâncare și grija zilei o doboară! Dar spune-mi unde-i tata?
    - Tatăl meu a plecat! I-am răspuns abia auzit.
    - Deci atunci ce vrei să-ți dăruiesc?
    - Eu nu vreau nimic, numai să o știu pe mama bucuroasă!
    - Am aici jucării cum nu ai văzut, am dulciuri de care nu ai auzit, pot să îți dau pâine și făină, ca să nu lipsească din casa voastră niciodată pâinea și mămăliga, am sănii care lunecă precum vântul și tu nu vrei nimic?
    - Nu, eu vreau să o văd pe mămuca bucuroasă, ca eu și fratele meu mai mic să ne jucăm frumos și ea să ne mângâie și să ne spună povești și să nu o mai auzim oftând adesea de parcă ni se rupe inima când o auzim!
    - Și ce mai vrei tu de la mine?
    - Aș vrea încă ceva, să-l văd puțin pe tata!
    - Uite-te în zare, ce vezi?
    - Văd o lumină și în lumină văd chipul lui, e tata!
    - bine copilaș, nu mai vrei deci nimic?
    - Aș vrea să vină tata înapoi!
    - Asta nu se poate, dacă sunteți cuminți, peste ceva vreme îl veți vedea, veți fi cu el! Du-te atunci, spune celui ce te a adus să te întoarcă acasă și dimineață să trezești pe frățiorul tău și să ieșiți dinaintea ușii!
    Și cel ce venise cu mine m-a luat și am pornit și îmi era frig cumplit. Un viscol puternic a început să șuiere, atuncea el m-a luat la pieptul lui sub haină și îmi era așa de bine! Am ajuns iar în pădure, apoi la moară, apoi pe uliță, apoi la poartă și m-a adus în casă și m-a scos de la pieptul lui și m-a pus la loc în patul meu.
    - Ei, dragul mami, a fost un vis, toți copiii visează!
    - Nu, nu a fost vis! Uite, fratele meu s-a trezit! Hai să vedem ce e dinaintea ușii!
    - NU ieșiți afară că e frig, nu e nimic înaintea ușii! Ai visat!
    Dar cei doi copii au deschis ușa și înaintea ei erau așezate mulțime de bunătăți și jucării și două sănii, iar în mijlocul lor, un brad ca din povești.
    - Cam acestea au fost poveștile, copilaș, iată am ajuns!
    Dar ce loc e acesta? Aici parcă e cerul! Ce loc e acesta unde oamenii sunt așa de bucuroși și dansează toți într-o lumină, ce loc e acesta unde nu e umbră de durere, nu e suspin și nici gând rău? Unde m-ați adus? Ce loc minunat e acesta? Părinții mei când m-au lăsat, mi-au zis: „Ai să ne găsești în locul acesta!” Și am văzut înaintea mea un loc ca acesta, plin de bucurie și de toată desfătarea. Spune-ți-mi ce casă e aceasta, ce palat minunat, ce minune e aceasta ce se petrece înaintea ochilor mei! Ce casă e aceasta în care mulțime de popor se desfătează de negrăite bunătăți?
    - Aceasta e Biserica lui Dumnezeu, copilaș!
    - Iată, voi ieși afară înaintea ușilor și voi striga: „Am ajuns în sfârșit acasă, veselește-te cerule, și tu zăpadă fii mai albă și strălucește, voi copii zburdați și jucați-vă mai cu veselie, să salte și oamenii de zăpadă că am ajuns acasă!”
Adauga un comentariu in forumul la cafenea
Comentarii
4 comentarii
  • a spus
    marți, 17.03.2009
    e o poveste tare draguta [ ... ]
  • a spus
    marți, 10.02.2009
    mi-a placut povestea,este foarte frumoasa! [ ... ]
  • a spus
    miercuri, 21.01.2009
    o poveste deosebita.mi s-a facut parul de gaina pe mine citind-o.foarte frumoasa! [ ... ]
  • a spus
    vineri, 19.12.2008
    fff frumos; felicitari [ ... ]
[ cont nou ]    [ parola mea ]

Tine-ma minte
Contul meu