Povestea ta 

Asa incepe povestea fiului meu Robert Mihai, alintat Jumbolete. In ziua in care l-am inmormantat pe socrul meu am facut testul de sarcina si am aflat ca sunt insarcinata. Cei din jur au primit vestea cu bucurie, dar si cu tristete.

Va pot spune ca Jumboletele meu a fost un copil planificat. M-am casatorit la varsta de 23 de ani ( in 2005), imediat ce am terminat facultatea. In acel moment am decis impreuna cu sotul meu sa asteptam 2 ani pana sa incercam sa avem un copil, (prioritatea mea, atunci, era obtinerea unui job in domeniul bancar). De asemenea, ne doream si un apartament al nostru si o masina. 

Cei 2 ani au trecut si situatia era urmatoarea: eu eram inspector financiar bancar, aveam apartamentul nostru si un matiz albastru, (ca un bonus la ceea ce ne planificasem, sotul meu a reusit sa se angajeze la Ministerul de Interne). Si, urmand planul, incepand cu 1 ianuarie 2007 am renuntat sa mai folosesc anticonceptionalele si timp de 4 luni am folosit prezervativele.

Incepand cu luna aprilie viata noastra a luat o intorsatura neasteptata. Socrul meu  (Dumnezeu sa-l odihnesca in pace!) a inceput sa fie din ce in ce mai obosit, de la o zi la alta plangandu-se ca simte ca il lasa puterile. In primele zile nimeni nu a dat importanta acestui lucru, caci tata era un om tanar, sanatos si voinic. Nu avea decat 57 de ani si un inceput de diabet zaharat, pe care-l tinea sub control.

Dupa vreo 2 saptamani de analize medicale (din care nu s-a descoperit nimic) si-a facut o endoscopie si doctorul in cauza ne-a recomandat sa mergem urgent  direct la Bucuresti, la chirurgie la Fundeni. Deja starea lui se deteriora vazand cu ochii. A doua zi ne-am si urcat cu el in tren si am venit la Fundeni la doctorul Irinel Popescu. Au urmat 3 saptamani de cosmar si agonie. Diagnosticul a fost infiorator: cancer in metastaza la ficat si stomac. La sfarsitul celor trei saptamani de spital, in care l-am si operat, ni l-au dat acasa si ne-au sfatuit sa ne pregatim de ce este mai rau. A urmat o luna si mai neagra : ziua mergeam l-a servici, noaptea stateam la capataiul lui ( caci nu mai suporta sa stea singur deloc) si il vedeam cum se stingea de la o zi la alta. A murit duminica dimneata, pe 15 iulie.

Va dati seama ca in aceste 2 luni de chin si de lupta cu moartea nu ne-a mai stat capul l-a planuri si la facut copii. Si totusi , cu vreo saptamana inainte ca tata sa moara am inceput sa am ceva banuieli caci nu reuseam sa-mi dau seama cand am avut ultima menstruatie.

Asa ca marti, dupa ce l-am ingropat pe tata am facut un test de sarcina si a iesit pozitiv. Aveam 2 luni de sarcina. I-am spus si sotului si mamei lui, dar erau amandoi in transa, si, cred ca in acel moment vesta le-a provocat mai multa durere decat bucurie.

Se parea ca Dumnezeu era hotarat sa ne testeze limitele, caci la trei zile dupa inmormantare si dupa aflarea faptului ca sunt insarcinata, mama soacra a suferit un atac cerebral . Si asa au urmat alte saptamani de spitale, de ingrijiri si de durere.
Am reusit sa merg la primul control ginecologic la 4 luni de sarcina cand deja aveam probleme. Daca mai intarziam cateva zile nu se mai putea face nimic si pierdeam sarcina.

Din acel moment au urmat 5 luni de repaus total , cand acasa cand in spital.

Se pare totusi ca Jumboletele meu a avut un inger pazitor acolo sus, caci am reusit sa duc sarcina la bun sfarsit . Acum iubirea mea are 7 luni si este un frumos baiat de 10 kg si 76 de centimetri. Toata lumea zice ca seamana cu bunicul lui. Dupa botez, l-am dus si pe el la cimitir la tata, si mi s-a rupt sufletul cand sotul meu a ingenunchiat cu el in brate langa cruce , si, cu lacrimi in ochi, a zis : ‘Uite tata, acesta este nepotul tau”.

Din tot ce s-a intamplat am invatat un lucru: Dumnezeu nu ne da niciodata mai mult decat putem duce si intotdeauna ne lasa o speranta. Jumboletele meu a fost speranta noastra,  a tuturor.

Membru NN: "danielle_craiova"