Povestea ta 

Incep aceasta poveste prin a va spune ca ma numesc Simona, am 23 ani si sunt o proaspata mamica a unui baietel care acum are 6saptamani si care s-a nascut prematur.

Mai intai de toate vreau sa spun ca din punctul meu de vedere ma consider norocoasa ca traiesc in Franta si ca am fost aici pe toata perioada sarcinii, pentru ca aici medicii sunt extraordinari si mi-au descoperit la timp toate problemele sarcinii, ceea ce in Romania nu stiu daca se intampla.

Asadar, cand eram cam prin luna a 6-a mi s-a descoperit diabetul de sarcina si a trebuit sa urmez un anumit regim si in plus m-a si speriat ceea ce am citit pe internet in legatura cu acest diabet de sarcina, asa ca am urmat cu strictete acel regim si cand m-am dus din nou la control, mi-au zis ca este foarte bine si ca mi-a scazut glicemia, dar au urmat alte analize, cele care se fac de obicei, si intr-o zi am fost la examenul ginecologic, dupa care am trecut pe la laboratorul de analize sa mi se ia o proba de sange. N-a trecut o ora si m-au sunat acasa, spunandu-mi ca trebuie sa ma duc inapoi pentru a mi se mai lua o proba de sange pentru ca ceva nu era in regula. Asa ca m-am dus inapoi, mi s-a mai luat o proba de sange, si dupa cateva ore mi-au spus ca trebuie sa ma interneze pentru ca "sunt o enigma" si nu-si dadeau seama ce am. Am stat aproape o saptamana internata, timp in care mi s-au facut analize peste analize, dupa care au venit cu concluzia ca am colastaza la ficat si ca urmeaza sa se intruneasca medicii sa faca consiliu si sa se hotarasca daca imi provoaca nasterea in acea zi. Pana la urma s-au hotarat sa ma mai lase o saptamana acasa sub supraveghere, ca sa implinesc 37 saptamani de sarcina.

Asadar, dupa o saptamana, si anume in dimineata zilei de 6 august, am mers inapoi si am intrat direct in sala de nasteri, unde mi s-a pus o perfuzie care continea o substanta care provoca travaliul si mi s-a facut peridurala, dar nu m-am dilatat pana seara, cand a intrat asistenta in salon si a zis ca daca nu ma dilat cat trebuie intr-o ora, o sa-mi faca cezariana, dar norocul meu ca am reusit. Nasterea nu mi s-a parut grea si nici dureroasa, dar in schimb acea etapa de dupa, de curatare interna, mi s-a parut cea mai dureroasa, dar, in fine...

Sotul meu a fost cu mine in sala de nasteri si a fost foarte fericit cand l-a vazut pe Alex si a  putut sa-l tina in brate, bineinteles dupa ce a stat la pieptul meu, dar aceasta fericire a durat putin pentru ca a venit un doctor si mi-a zis ca trebuie sa ia putin copilul pentru ca are o mica problema de respiratie, problema care s-a dovedit a fi de fapt mare pentru ca a 2-a zi m-au chemat sa-mi vad copilul pentru ca urma sa fie dus la alt spital, cu aparatura mai performanta, la reanimare. Cred ca nu este durere mai mare ca aceea de a-ti vedea copilul conectat la aparate cu tuburi in nas. Cand l-am vazut am izbucnit in plans si nu imi mai puteam opri lacrimile. Vroiam sa ies de acolo,s a nu-l mai vad in acea stare, dar am iesit doar putin cat sa-mi sterg lacrimile si m-am intors inapoi sa-l mai vad o data pentru ca urma sa fie pus in salvare si dus la acel spital. Din pacate eu a trebuit sa mai stau in spital pentru ca doctorii sa se asigure ca eu sunt bine, dar in urmatoarea zi le-am spus sa ma lase acasa, pentru ca ma simt bine si nu mai are rost sa ma tina acolo si m-au lasat, desi initial vroiau sa imi dea doar o invoire sa imi vad copilul.

Cand am iesit din spital m-am dus direct la celalalt spital sa-l vad pe Alex; acolo mi-au spus ca a facut o infectie dupa nastere, ca i se dau antibiotice si ca nu poate respira singur decat cu aparatele, al caror rol era sa-l invete incet-incet sa respire. Ii duceam lapte tras de la mine zilnic, pe care i-l dadeau prin perfuzie, si in fiecare seara sunam la spital sa ni se spuna starea lui, chiar daca in timpul zilei eram acolo langa el si mi se dadeau toate detaliile. Nici stare mea nu era prea buna, in sensul ca eram atat de suparata incat am devenit practic o leguma; ziceam ceva, dupa care uitam ce-a zis, plangeam aproape tot timpul, mai ales cand vroia cineva sa vorbeasca la telefon cu mine sa ma intrebe de bebe. Incet-incet, Alex si-a revenit si intr-o zi am primit o veste minunata, si anume ca poate respira singur si ca o sa fie mutat inapoi la spitalul unde s-a nascut. Dar mai era o problema, aceea ca nu manca inca singur, ci prin perfuzie, asa ca a urmat alta saptamana in care mergeam zi de zi la spital, sa incerc sa-l invat sa manance la san sau cu biberonul, ocazie cu care am invatat si sa-i fac baita. Dar Alex a fost putin obosit din cauza atator factori(doctori, spitale etc), asa ca nu prea vroia sa manance si ii puneau mereu sonda, dar era hazliu, ca desi era mic, prindea sonda cu mana si si-o scotea afara. O facea asa de des incat asistentele l-au numit "rebelul din pediatrie".

Am trecut cu bine pana la urma si de aceasta saptamana, caci incet-incet Alex a inceput sa manance tot mai mult si sa aiba tot mai putin nevoie de sonda, si in final nu a mai fost nevoie de ea, asa ca a fost o bucurie imensa cand i s-au facut ultimele verificari si mi s-a spus ca in urmatoarea zi il pot lua acasa. Abia am asteptat sa vina urmatoarea zi si sa ma duc sa il iau si sa-l pot tine in brate fara sonde si cabluri de aparate pentru ca si aici (am uitat sa precizez) mai era conectat la un aparat care indica respiratia si bataile inimii si care imi dadea fiori si ma speria de fiecare data cand incepea sa sune si dispareau cifrele de pe ecran; chiar si acasa aveam cateodata impresia ca aud acel aparat. Am uitat sa va mai spun ca faceam zilnic naveta cu masina intre spital si casa pentru ca nu am putut sa stau acolo langa el, deoarece nu erau locuri in spital si in salonul in care era el era doar un scaun, desi in prima noapte am stat doar langa el pe acel scaun; dar dupa aceea n-am mai putut si, in plus, intre drumul de acasa la spital mai aveam de facut si curatenie si mancare si de spalat haine. Incercam sa-mi impart timpul in asa fel incat sa imi fac si treburile in casa, sa-mi trag si lapte pentru micutul meu si sa si ajung la timp la spital la orele lui de masa pentru a fi eu cea care il hraneste.

Dar "totul e bine cand se termina cu bine", asa ca dupa toate aceste "peripetii" in care am adunat durere, tristete, suferinta, dar la care am adaugat un ocean de bucurie, suntem in sfarsit acasa. Alex a crescut si a luat si in greutate ( are 4350 gr si 53 cm, desi nici la nastere nu a fost mic: 2850 gr si 49 cm), e un frumos ingeras si este o incantare zi de zi pentru mami si tati.

Cu mult drag, Simonica-mamica si micutul Alex.

Membru NN: "simonicamamica"