Buna, numele meu este Ralucasi vreau sa va spun si eu povestea mea.

L-am cunoscut pe sotul meu in urma cu 8 ani, prin verisorul meu, care era prieten cu sora lui. Nu a fost dragoste la prima vedere,e u avand prieten pe atunci, el avand…mai multe prietene. El era la facultate in Oradea, anul 4, eu, boboc de primul an. Fiind singura la parinti, niciodata plecata de langa ei, acomodarea in Oradea a fost cam grea pentru mine, eu fiind din Baia-Mare. Ma intalneam cu el ca sa mai ies si eu din casa,f iind singura si speriata intr-un oras asa mare. Si asa s-a infiripat „ceva” intre noi, o amicitie care a durat 6 luni. Ne intalneam, ne plimbam, ne sarutam si…atat.

Dupa o vremeau aparut si sentimentele, si…dupa un timp, ne-am mutat impreuna. Am trecut si prin bune si prin rele, dar am reusit sa ramanem impreuna. Am iertat multe, de multe ori, dar toate au trecut…

M-a cerut in casatorie, dar l-am refuzat cu diplomatie. Nu am vrut acte, nu am vrut sa fiu „legata” de el. Am stat impreuna 7 ani fara acte,fara nimic. Era usor, era simplu, puteam sa ne despartim oricand, fara drumuri la tribunal. Dar problemele au aparut cand am vrut sa avem un copil. „Pe ce nume va fi copilul?” – intrebarea asta ne-am pus-o de mii de ori. Am hotarat sa fie pe numele lui si gata.Si am trecut la treaba. Nu a trecut mult timp si am ramas insarcinata. Bucurie mare, chef cu prietenii…

Dar parintii nu stiau inca. Intr-un final, cand eram in luna a 2-a, am hotarat ca e momentul sa afle si ei. In viata mea nu am avut emotii mai mari ca atunci! Pana la urma ne-am luat inima in dinti si le-am spus parintilor mei, apoi parintilor lui. Din nou bucurie mare, chef cu totii. Dar, o problema: pe ce nume va fi copilul? Si iar discutii,l amuriri si multe altele.

Timpul a trecut, burta crestea…Ecografiile lunare aratau fetita. Eu eram in culmea fericirii, sotul meu nu prea. El isi dorea baiat…Pana la urmas-a obisnuit cu ideea: e bine si asa…
Si uite ca lunile au trecut si deja imi faceam bagajul pentru maternitate. Dar problema actelor inca mai era… Ca sa scapam de gura parintilor mei, care ne tot bateau la cap sa ne casatorim, am hotarat s-o facem si pe asta. Ne-am luat de mana intr-o vineri, si …toata lumea la starea civila. Am scapat.

Mama mea a plecat duminica dupa-masa inapoi la Baia-Mare, tatal meu a mai ramas la noi sa ne mai ajute la aranjat in apartament, ca ne mutasem de curand si mai era de lucru.
Sotul meu, muzicant de profesie, avea un chef duminica si m-a lasat acasa cu tatal meu. Am stat, ne-am uitat la televizor, am povestit,si… dintr-o data, o contractie. „Hopa”,ma gandeam eu, „ce-a fost asta?”. Ei, nimic, nu am bagat de seama. Dar se repetau. Ma gandeam ca nu e momentul, mai aveam cam 2 saptamani pana sa nasc, dupa spusele doctoritei.

Pe la 11 seara m-am pus sa fac un dus si am simtit ceva umed. Am intrat in dus, am inchis cabina si am inceput sa plang. „De ce tocmai acum, cand nu e sotul acasa?”. Ma
rugam sa fie alarma falsa, dar…nu a fost.
Am iesit din dus si i-am spus tatalui meu, cam cu rusine, sa se imbrace, ca mergem la spital.
„Vorbesti serios?”, m-a intrebat.
„Da.”

Si am plecat. A urmat controlul, internarea si…gata. Mi-au dat o camera, unde mai erau 4 viitoare mamici si mi-au spus ca mai am pana nasc sa ma odihnesc.

M-am pus in pat sa incerc sa dorm, dar degeaba. Incercam sa-l sun pe sotul meu, i-am scris mesaje peste mesaje, dar…nimic. El nu avea semnal.

Ma gandeam cat de singura sunt si incercam sa ma imbarbatez, sa ma gandesc ca nu sunt prima si nici ultima care a trecut prin asa ceva.

Orice am facut, nu am putut sa dorm. Vroiam sa plec acasa, daca tot nu nasteam. Nu am inteles de ce m-au internat…

Pe la 1 jumatate noaptea, m-au apucat contractiile mai puternic. Am spus „gata, acuma nasc”. M-au dus in sala de travaliu si au inceput durerile groaznice.

Pe la 6 dimineata am apucat sa dau si de sotul meu, care era mai speriat ca mine. Atunci a primit mesajele mele, ca ajunsese in oras. I-am spus sa se duca acasa, sa se culce, ca ma descurc. Am mintit, ca doar as fi vrut sa fie si el acolo.

Dupa tot chinul prin care am trecut, ca nu mai vreau sa-mi amintesc, pe la 8,40 dimineata, in 1 decembrie 2008, am nascut.
Si, surpriza mare ! Am nascut un BAIETEL. Doctorita socata, eu la fel. Dar, bucuroasa ca am scapat.

Tatal meu a sunat la spital exact dupa 2 minute dupa ce am nascut. Apoi a sunat sotul meu,ca nu credea ca are baiat.

Si uite ca am scapat si de asta. Si avem un baietel superb de 5 luni jumate, un bondocel, cum il alintam noi. Chiar daca tot timpul vorbeam in burtica cu Alexandra Cristina, acum avem un Alex Cristian, pe care il iubim cel mai mult pe lume. Si, poate, peste cativa ani, vom avea si o Alexandra Cristina.

Va pup pe toti si sanatate multa multa.
 
ralu27, membru NN