Povestea ta 

S-a intamplat ca anul trecut sa ma apuc de slabit. Aveam destule kilograme si nu ma mai suportam. De asemenea ne doream un copil foarte mult si stiam ca e bine sa nu ai foarte multe kilograme. Asa ca, din februarie, am inceput sa am grija ce mananc, sa merg la tae-bo si chiar dadea rezultate, in 4 luni am slabit 4 kg. Eram in culmea fericirii; din liceu nu mai aratam asa bine. In luna iunie am oservat ca imi intarzie ciclul putin, dar nu am dat atentie fiindca de 1 an imi tot faceam teste si tot timpul ieseau negativ. Chiar am si mers la un control si mi-au zis ca am infetilitate secundara si trebuie sa fac tratament, desi sunt destul de tanara si nu am avut probleme. La cateva zile dupa control am fost la farmacie, am luat tratamentul, asa, de proba.... Era 7 seara si ma pregateam de mers la tae-bo si m-am hotarat sa fac testul si au aparut cele 2 liniute minune. Nu pot sa exprim senzatia care a trecut prin tot corpul, tremuram toata si mi-am mai luat un test sa fiu sigura. Din nou 2 liniute. Am luat telefonul si mi-am sunat viitorul sot. Urma sa ne casatorim in septembrie. A fost extrem de entuziasmat.

Ne luasem bilete la mare inainte de a afla sa sunt insarcinata, asa ca am plecat la mare cu inca niste prieteni. Tot sejurul am stat numai la umbra, nu am intrat in apa. Destul de frustrant, dar la intoarcere am sangerat si m-am speriat foarte tare. Mi-am sunat doctorita si mi-a recomandat injectii Gravibinon. Surpriza! Nu se gaseau nicaieri. Am gasit, in cele din urma, si am facut injectiile la timp. Pana la 4 luni am varsat tot ceea ce am mancat, destul de greu a fost. In seara dinaintea nuntii bebelusul a miscat. A fost ceva memorabil si de nedescris. Din noaptea aceea nu mi-a mai fost rau. M-am simtit excelent pana pe la 7 luni si jumatate.

A doua zi dupa Anul Nou am iesit ca de obicei la plimbarea de seara cu iubitul meu sot (am uitat sa specific sunt o persoana foarte activa si o zbantuita). La un moment dat am simtit ca ma sageata in burta si nu mai pot respira, asta s-a intamplat de cateva ori.  M-am speriat foarte tare! Intre timp am ajuns la barul unui prieten care m-a si dus la spital. Aveam contractii, asa zicea doctorita, si exista ristul sa nasc mult mai devreme, insa am reusit sa scap cu o perfuzie. Din acea zi nu am mai iesit afara, nu am mai facut nici un effort, la sfatul doctoritei mele. Au fost cele mai lungi 5 saptamani din viata mea. In 4 februarie m-am internat la sfatul doctoritei pentru a fi tot timpul sub supravegherea ei, a hotarat  sa fac cezariana. Am mai stat inca o saptamana in spital. Doamne, imi venea sa ma urc pe pereti! Noaptea numai tipete se auzeau din sala de nasteri. Intr-o zi dna doctor mi-a zis ca trebuie sa plece pentru cateva zile. Am inghetat. Ma lasat in grija altui doctor si am rugat-o sa imi faca o ecografie macar. Stiam ca placenta e deja in stadiul 3.

 Dupa ecografie a realizat ca trebuie sa ma opereze caci placenta era maturata si mi-a zis sa ma pregatesc. Eiii... acum chiar ca eram verde -albastra. Eam singura.  (sunt Vaslui si am nascut la Iasi) si am inceput sa sun in stanga si-n dreapta, sa anunt pe toata lumea ca intru in operatie. Am zis Tatal Nostru si facut o cruce si m-am dus in sala de operatie. Imi era atat de frica, daca nu ma mai trezesc, daca pateste ceva bebelusul. Doctorul anestezist m-a calmat si m-a adormit. Cred ca am visat ceva..nici acum nu stiu. La un mmoent dat ma striga cineva. Doctorii incercau sa ma trezeasca. Primele mele cuvinte au fost: "Unde e fata?". Mi-au zis ca e bine si sanatoasa si m-au dus in salonul de reanimare. In drum spre salon mi-am mvazut sotul care era asa emotionat, iar mama mea la fel. Imi dorea sa o vad pe fetita mea atat de mult, dar politica spitalul e stricta: copilul il vezi doar cand il alaptezi. Noroc ca i se facuse o poza cu telefonul si asa mi-a vazut eu prima data copilul. Era asa de dulce! A doua zi mi-am facut curaj si am reusit sa ma dau jos din pat. De dimineata vroiam sa ajung la fetita mea dulce. Am ajuns la un moment dat in fata unei usi de sticla si mi-au adus fetita. Era asa micuta si senina, o MINUNE! Am alaptat-o repede, si la 6 zile dupa ce am nascut am iesit din spital. Abia cand am iesit i-am vazut si eu manutele si piciorutele (in spital nu te lasa sa ii desfesi-ceva ce nu am auzit in alta parte, e foarte dureros), oricum m-am bucurat enorm ca plec de acolo si nici nu mai vreau sa aud de acel spital orbil unde unele asistente habar nu au sa se comporte cu proaspetel mamici, cu bebelusi, cu gravidele. Parerea mea este ca sunt  niste incuiate. Insa sunt si femei minunate care te ajuta sa uiti de ce e rau acolo. In spital mi-am facut si o prietena, inca un lucru bun.

M-au adus acasa sotul si parintii mei. Nu doream sa vad pe nimeni decat pe Delia Ioana (asa am cazut de acord cu sotul meu sa o cheme). Am fost destul de irascibila vreo luna de zile, nu vroiam ajutor din partea nimanui fiindca stiam ca sunt in stare sa fac tot ceea ce trebuie. Delia a fost foarte cuminte din prima zi cand a ajuns acasa.  Doarme in patutul ei (asa mi se pare normal), colici nu prea a avut si nici nu am pierdut vreo noapte. Un copil extraordinar. La 2 luni nu a mai vrut san si am inceput sa ii dau lapte praf, de pe la 4 luni am inceput diversificarea. Acum are 6 luni si jumatate, are 2 dintisori este un copil minunat si sanatos, vesel, jucaus si in fiecare zi ma minunez cand o vad.

Membru NN:”zozolina”