Povestea ta 

Menirea noastră, a femeilor, este aceea de a aduce pe lume copii. Fără ei viaţa nu are sens, nu ai pentru cine munci, cui te dedica, pentru cine trăi. E uşor să spui cutare…a născut, dar nu înţelegi cu adevărat ce înseamnă asta decât atunci când tu eşti autoarea.

M-am căsătorit în anul 2004, deşi aveam doar 21 de ani…simţeam că vom fi mereu împreună …aşa că am vrut să legalizăm relaţia de 4 ani, mai ales în faţa lui Dumnezeu. Soţul meu îmi tot spunea că îşi doreşte un copil şi eu îmi doream însă am zis să termin facultatea, apoi masterul…plus că nu mă simţeam pregătită pentru a creşte un copil.

Era perioada examenelor (2008) şi am rămas însărcinată, ne-am bucurat enorm chiar dacă nu terminasem masterul. Ţin minte că după ce i-am arătat testul de sarcină soţului meu, câteva zile, când ne întâlneam privirile, zâmbea aşa într-ul fel aparte, un zâmbet pe care nu-l mai văzusem până atunci.

Sarcina a decurs normal, fără prea multe probleme, fără greţuri, fără dureri,doar insomnii în ultimele luni şi nerăbdarea din ultimele săptămâni. Data probabilă a naşterii era 14 octombrie. Eu eram aşa de nerăbdătoare să-mi cunosc puiul (o fetiţă)! Am vrut să nasc în oraşul Târgu-Mureş, considerând că medicii şi personalul de acolo sunt altfel şi am optat şi pentru colectare de celule stem, procedură ce nu se făcea în oraşul nostru.

Zilele treceau din ce în ce mai greu. În 12 octombrie, la ora 12 am fost internată, aveam aproape 40 de săptămâni. După o injecţie au început durerile, pe la ora 16. Pe la ora 20 m-au dus în sala de naşteri. Mă gândeam că o să nasc pe data de 12 aşa cum prezicea soacra mea, dar…n-a fost aşa. A urmat cea mai lunga şi dureroasă noapte din viaţa mea. Groaznic!

Aveam contracţii dese, dar prea scurte şi nu mă dilatam. Mă rugam să nasc pănă la ora 12…apoi pănă la 3 , tot aşa. Mi-ra foarte sete, dar apa pe care o beam o vomitam. Personalul vorbea urât cu mine, sau nu mă băgau în seamă, uneori mai venea doctorul şi încerca să mă calmeze. Pe la ora 6 dimineaţa l-am sunat pe soţul meu şi, între două contracţii, i-am zis să vină să facă ceva că eu mor. Le-am spus să-mi facă cezariană dar au zis că nu se poate.

La ora 7, după schimbul de tură al personalului a venit o moaşă tare drăguţă, mi-a pus perfuzie şi a stat tot timpul lângă mine încurajându-mă. În plus, în jurul meu apăruseră vreo 12 practicanţi, pe feţele cărora se oglindea disperarea mea.

 La ora 11 şi 5 minute, după multe ore dureroase, ruperea colului şi epiziotomie aveam să o aud pe micuţa mea prinţesă – Miruna-Teodora, 3090 g, 49 m şi scor Apgar 9.
Eram epuizată dar merita. Niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi atât de greu. Primul meu gând a fost: n-o s-o mai supăr niciodată pe mama!
   
Au urmat câteva săptămâni destul de grele, cu nopţi albe şi zile negre, dureri, mastită, plânsete de bebeluş, cu neputinţa sau neştiinţa de a ne ajuta puiuţa.

Acum ne e bine. Găluşca noastră are 2 luni şi jumătate, suntem mândri de ea, o iubim nespus de mult şi ne bucurăm de fiecare clipă cu ea şi de fiecare zâmbet şi gângurit pe care ni-l oferă. E minunat să o ţin în braţe, să o privesc, să îi sărut mânuţa sau picioruşul dolofan, să o răsfăţ şi să îi ofer toată atenţia şi priceperea mea. În fiecare zi ore în şir mă pierd în ochişorii ei albaştri şi îmi dau lacrimile.

Sunt lacrimi de bucurie că o am, că o pot ţine în braţe şi îi pot simţi parfumul unic de bebeluş. În fiecare seară îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru minunea mică care ne umple viaţa şi ne face să ne simţim împliniţi.

Zâmbetul copilaşului tău te face cel mai fericit om de pe pământ!

ank100, membru NN