Cauta:
Miruna - o minune de fetita

Miruna - o minune de fetita

Data: 23.01.2009


Menirea noastră, a femeilor, este aceea de a aduce pe lume copii. Fără ei viața nu are sens, nu ai pentru cine munci, cui te dedica, pentru cine trăi. E ușor să spui cutare…a născut, dar nu înțelegi cu adevărat ce înseamnă asta decât atunci când tu ești autoarea.

M-am căsătorit în anul 2004, deși aveam doar 21 de ani…simțeam că vom fi mereu împreună …așa că am vrut să legalizăm relația de 4 ani, mai ales în fața lui Dumnezeu. Soțul meu îmi tot spunea că își dorește un copil și eu îmi doream însă am zis să termin facultatea, apoi masterul…plus că nu mă simțeam pregătită pentru a crește un copil.

Era perioada examenelor (2008) și am rămas însărcinată, ne-am bucurat enorm chiar dacă nu terminasem masterul. Țin minte că după ce i-am arătat testul de sarcină soțului meu, câteva zile, când ne întâlneam privirile, zâmbea așa într-ul fel aparte, un zâmbet pe care nu-l mai văzusem până atunci.

Sarcina a decurs normal, fără prea multe probleme, fără grețuri, fără dureri,doar insomnii în ultimele luni și nerăbdarea din ultimele săptămâni. Data probabilă a nașterii era 14 octombrie. Eu eram așa de nerăbdătoare să-mi cunosc puiul (o fetiță)! Am vrut să nasc în orașul Târgu-Mureș, considerând că medicii și personalul de acolo sunt altfel și am optat și pentru colectare de celule stem, procedură ce nu se făcea în orașul nostru.

Zilele treceau din ce în ce mai greu. În 12 octombrie, la ora 12 am fost internată, aveam aproape 40 de săptămâni. După o injecție au început durerile, pe la ora 16. Pe la ora 20 m-au dus în sala de nașteri. Mă gândeam că o să nasc pe data de 12 așa cum prezicea soacra mea, dar…n-a fost așa. A urmat cea mai lunga și dureroasă noapte din viața mea. Groaznic!

Aveam contracții dese, dar prea scurte și nu mă dilatam. Mă rugam să nasc pănă la ora 12…apoi pănă la 3 , tot așa. Mi-ra foarte sete, dar apa pe care o beam o vomitam. Personalul vorbea urât cu mine, sau nu mă băgau în seamă, uneori mai venea doctorul și încerca să mă calmeze. Pe la ora 6 dimineața l-am sunat pe soțul meu și, între două contracții, i-am zis să vină să facă ceva că eu mor. Le-am spus să-mi facă cezariană dar au zis că nu se poate.

La ora 7, după schimbul de tură al personalului a venit o moașă tare drăguță, mi-a pus perfuzie și a stat tot timpul lângă mine încurajându-mă. În plus, în jurul meu apăruseră vreo 12 practicanți, pe fețele cărora se oglindea disperarea mea.

 La ora 11 și 5 minute, după multe ore dureroase, ruperea colului și epiziotomie aveam să o aud pe micuța mea prințesă – Miruna-Teodora, 3090 g, 49 m și scor Apgar 9.
Eram epuizată dar merita. Niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi atât de greu. Primul meu gând a fost: n-o s-o mai supăr niciodată pe mama!
   
Au urmat câteva săptămâni destul de grele, cu nopți albe și zile negre, dureri, mastită, plânsete de bebeluș, cu neputința sau neștiința de a ne ajuta puiuța.

Acum ne e bine. Gălușca noastră are 2 luni și jumătate, suntem mândri de ea, o iubim nespus de mult și ne bucurăm de fiecare clipă cu ea și de fiecare zâmbet și gângurit pe care ni-l oferă. E minunat să o țin în brațe, să o privesc, să îi sărut mânuța sau piciorușul dolofan, să o răsfăț și să îi ofer toată atenția și priceperea mea. În fiecare zi ore în șir mă pierd în ochișorii ei albaștri și îmi dau lacrimile.

Sunt lacrimi de bucurie că o am, că o pot ține în brațe și îi pot simți parfumul unic de bebeluș. În fiecare seară îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru minunea mică care ne umple viața și ne face să ne simțim împliniți.

Zâmbetul copilașului tău te face cel mai fericit om de pe pământ!

ank100, membru NN
Adauga un comentariu in forumul la cafenea
Comentarii
0 comentarii
[ cont nou ]    [ parola mea ]

Tine-ma minte
Contul meu