Cauta:
Mica minune

Mica minune

Data: 14.07.2008

Totul a inceput in ziua de 9 februarie 2007. In acea dimineata, avand o intarziere a menstruatiei m-am decis sa fac un test de sarcina...era a treia luna consecutiv de cand asteptam sa apara 2 liniute rosii pe testul de sarcina.La ora 6 dimineata am facut testul si pana s-a facut cafeaua l-am abandonat in baie. Cand m-am dus sa il verific si am vazut 2 liniute rosii am sarit in sus de bucurie, m-am dus la sotul meu si i-am spus "Trezeste-te taticule!!".

Buimacit de somn nu a inteles, si a trebuit sa repet...cand a inteles ce vreau sa ii spun s-a luminat la fata dar a ramas totusi putin sceptic spunand : "Doar medicul ma poate asigura ca esti insarcinata...". Normal m-am simtit dezamagita, incepusem sa ma gandesc ca poate testul nu e bun, dar speranta palpaia in sufletul meu.

Asa au trecut 2 saptamani pana am ajuns la medic. Programarea era facuta pe 20 februarie, dar pe data de 17 februarie, cand am ajuns acasa de la facultate am simtit ceva cald...si m-am dus la baie si am vazut o pata de sange....Am plecat intr-un suflet la spital. Ajunsa acolo, medicii mi-au zis ca am o predispozitie la avort spontan. Va dati seama ca am incremenit. Atunci medicul de garda mi-a facut un calmant si cateva injectii ca sa poata opri avortul.Si m-a intrebat daca am facut vreo echografie pana atunci si i-am spus ca pe 20 eram programata.

Mi-a facut el, si cu uimire si o licarire in ochi mi-a intors ecranul si mi-a aratat...erau 2 saculeti, 2 inimioare care bateau, erau gemeni...erau 2 boabe de mazare care atunci cand i-am vazut am simtit ca Dumnezeu mi-a dat cea mai mare implinire. Medicul a considerat ca nu e cazul sa ma interneze si mi-a prescris un tratament ambulatoriu si multa odihna si mi-a dat voie sa plec. Cand ieseam din spital a ajuns si taticul la spital(el era la serviciu cand eu l-am sunat sa ii spun ca ma duc la spital).I-am aratat foaia de observatie si cand i-am spus ca sunt gemeni ne-a bufnit plansul pe amandoi si pana acasa nu am putut vorbi...

Ajunsi acasa, sotul meu s-a dus si mi-a luat un buchet mare de trandafiri rosii si un inel, zicandu-mi ca asta e multumirea lui pentru ca l-am facut cel mai bucuros barbat. 33 de saptamani din sarcina au decurs minunat, fara greturi, fara pofte, fara dureri de articulatii...Controalele erau lunare, si la echografia de 26 saptamani am aflat ca vom avea 2 baieti.

In saptamana 30 de sarcina medicul de familie mi-a recomandat sa iau fier pentru ca imi scazuse nivelul de fier din organism.Dar in saptamana 34 de sarcina am facut o intoxicatie cu fier si a trebuit sa ajung in perfuzii. poate din cauza asta, sau poate asa a vrut Dumnezeu, la 35 saptamani si 3 zile a inceput travaliul.Era 18 august 2007, iar eu trebuia sa nasc la sfarsitul lui septembrie.Am ajuns la spitalul judetean din Constanta, pentru ca acolo aveam medicul si acolo vroiam sa nasc, si la urgente mi-a zis ca mi s-a deschis colul si ca pana la noapte am sa nasc.M-au luat emotiile, m-au luat crizele, m-a luat frica, toate deodata.Am urcat la sectia de nasteri, m-au instalat in sala de travaliu si imi asteptam medicul.

Era sambata seara...Sotul meu a ajuns si el la spital pana sa mi se rupa apa si astepta speriat si el pe holuri, stiind ce inseamna sa nasti, cum se zice in popor, la 8 luni. A venit si medicul meu si au incercat sa imi opreasca travaliul, dar nu au avut sorti de izbanda. M-au dus la echo si atunci a inceput cosmarul. Medicul de la echograf ne-a zis ca intra in sala de nasteri cu 3 dar nu stie cu siguranta cu cati iese...Unul din copii nu era bine, si el a vazut asta, dar nu ne-a explicat, doar atat ne-a zis.Va dati seama ca ne-a cuprins panica, dar pana sa ne dezmeticim s-a rupt si apa.


Medicii hoterasera sa nasc natural ca sa le fie bebeilor trecerea mai usoara in atmosfera de afara. Gandindu-ma numai la copii mi-am invins frica si am acceptat, dar in momentul cand mi s-a rupt apa colul s-a strans ajungand la dilatatie 1. Astfel s-a convenit ca sa optam pentru cezariana. La ora 22.30 am intrat in sala de operatii, mi s-a facut anestezia (rahie), si eu suferind de suflu sistolic si spasmofilie ischemica anestezia si-a facut foarte rapid efectul dar eu m-am speriat si eram sa cedez pe masa de operatii. Nu l-am auzit decat pe primul baiat cand a tipat, la al doilea eu fiind deja inconstienta.

M-am trezit la reanimare cu sacii de nisip pe burta si cu sotul langa mine. L-am trimis sa vada copiii, sa ii filmeze sau macar sa le faca poze sa mi arate si mie. S-a dus si cand a venit plangea. Printre suspine am aflat ca unul din copii nu e bine si ca s-ar putea sa nu reziste pana dimineata (ei nascandu-se la 23.18 si 23.20). M-a luat disperarea si am zis ca Dumnezeu nu ma poate pedepsi asa rau, ca mai bine sa ma ia pe mine decat pe el. Ulterior am aflat ca suferea de hernie diafragmatica (diafragma nu i se inchisese total si viscerele au intrat pe plamanul stang si peste inimioara). Medicul anestezist ne-a zis ca nu il poate opera decat daca rezista pana la ora 9.00 a doua zi dimineata. Si asa am asteptat toti pana la ora 5 dimineata cand medicii i-au gonit acasa pe cei care erau cu mine.

La ora 6 am simtit o lama in inima....am simtit ca ceva nu e in regula, am strigat la asistenta care se ocupa de mine si am trimis-o sa cheme pe cineva de la neonatologie sa imi spuna ce se mai intampla cu copii mei. S-a dus si in jumatate de ora a venit medicul de garda de la neonatologie si m-a anuntat ca baiatul meu e bine, si ca celalalt doar ce si-a dat sufletul.Am simtit ca imi acde cerul in cap si am inceput sa urlu, sa plang, vroiams a ma ridic sa-l vad , macar pentru o data, dar nu puteam....M-au sedat si vroiam sa plang dar nu mai puteam.Vroiam sa imi tin macar odata copilul in brate. Dar Dumnezeu l-a vrut la El sus.

Am inceput sa ma intreb de ce al meu, cu ce am gresit, ce am facut asa rau de sa ma pedespseasca viata in felul asta, de ce nu m-a luat pe mine si l-a luat pe el. La ora 10 dimineata m-am ridicat din pat si m-am dus sa-mi vad baiatul care ramasese in viata la incubator. Avea 2.200 gr la nastere si era mic, firav, rosu dar linistit...Am cautat cu privirea si celalalt copil, dar medicii mi-au zis ca e jos la morga deja si ca daca vrem putem sa-l luam sa-l inmormantam.Dupa o saptamana ni l-au dat pe Alexandru(baiatul decedat) acasa si rudele mele si sotul l-au inmormantat crestineste, eu fiind inca in spital cu Bogdan(baiatul care mi-a ramas), neputand nici macar atunci sa-mi vad copilul. Dupa 2 saptamani ne-au externat din spital si am venit cu Bogdanel acasa.

Toti imi spuneau ca trebuie sa fiu tare pentru el, dar o jumatate a sufletului meu fusese ingropata odata cu Alexandru. Am incercat sa fiu tare pentru Bogdan, dar cateodata si eu si sotul avem caderi, ne aducem aminte, mai ales la aniversarile lui Bogdan. a fost greu la inceput, fiind primul copil, ne-am descurcat singuri cu el, am invatat sa ii dau sa manance, sa ii afcem baie, sa il schimbam, sa il veghem.

Au trecut de atunci 10 luni si tot sufletul nostru e impartit in doua. Bogdy e sufletul nostru, e un print din povesti, cuminte, fasnet, plin de viata si veselie. Ne simte cand cadem in depresie si face tot posibilul sa ne ridice, cu toate ca ar fi trebuit sa il ridicam noi pe el. I-au dat dintisorii la 7 luni, a inceput sa mearga la 9 luni tinut de maini, a zis mama, tata la 8 luni...e un copil foarte destept, foarte perspicace....e puiul meu, e normal sa-l laud dar face cat 2 copii la un loc...e un mic titirez, o mica cutie plina cu sperante si veselie...Cu toate ca a fost prematur si slabut la nastere , pana acum nu e exagerat de gras, dar e plin de energie....si atata timp cat e dezvoltat ca un copil de varsta lui greutatea nu mai conteaza pentru mine.

Pana acum ma consumam cand vedeam ca la 10 luni are 8 kg si 73 cm, dar toti medicii mi-au zis ca e sanatos tun si ca sunt eu nebuna, ca vreau prea mult de la el. Ca nu va fi niciodata gras e din cauza tatalui, ca si ta-su e inalt si slab, dar atata timp cat e bine ma rog la Dumnezeu ca sa aiba grija de Alexandru si sa il vegheze impreuna pe Bogdan!!!

Membru NN: "simoneta"

Adauga un comentariu in forumul la cafenea
Comentarii
9 comentarii
  • a spus
    vineri, 26.09.2008
    Comentarii la articolul Mica minune Extrem de impresionant...durerea este mare pentru orice copil [ ... ]
  • a spus
    vineri, 26.09.2008
    imi pare tare rau de experienta prin care ati trecut...abia mai puteam citi printre lacrimi....e [ ... ]
  • a spus
    vineri, 05.09.2008
    Multumesc pentru mesaje...Poate sunt unele mamici care cred ca am exagerat cu ceva, dar nu as avea [ ... ]
  • a spus
    miercuri, 27.08.2008
    Simoneta, m-a impresionat mult povestea voastra, ati trecut printr-o grea incercare; va doresc multa [ ... ]
  • a spus
    luni, 21.07.2008
    Multumesc mult, sanatate multa va dorim si voua. Am remarcat de la inceput acest fapt, si cu atat [ ... ]
  • a spus
    luni, 21.07.2008
    Cami sa-ti traiasca printisorii si daca te uiti bine, baietii tai au aceleasi nume ca si ai mei... [ ... ]
  • a spus
    luni, 21.07.2008
    Poate nu trebuia sa scriu povestea mea, pentru ca are doua fete, una vesela si plina de speranta si [ ... ]
  • a spus
    marşi, 15.07.2008
    multumim simona ca ai impartasit cu noi povestea ta, asa putem plange impreuna si ne putem bucura [ ... ]
  • a spus
    luni, 14.07.2008
    cand ma citit poveste mi-au dat lacrimile..mai ales cand Alexandru a murit..suna dur acest [ ... ]
[ cont nou ]    [ parola mea ]

Tine-ma minte
Contul meu