Povestea ta 

 

Totul a inceput intr-o dimineata cu cateva zile inainte de aniversarea zilei de nastere a sotului meu. Dupa vreo doi ani de tratamente pentru o infectie, dupa ce am schimbat cativa medici si cand nici nu mai speram am privit cu uimire cea de a doua linie pe testul de sarcina. Am topait amandoi de fericire si am crezut ca am scapat de medicamente, doctori, analize ...

Totul a fost bine pana in saptamana 8 de sarcina. Era ziua mea de nastere si m-am trezit dimineata sangerand. Am inceput sa plang, mi-am sunat medicul care m-a trimis urgent la ecografie. Cu ajutorul sau am fost primita la ecografie in aceasi zi. La 8 saptamani de sarcina placenta era imbatranita, arata ca la 7 luni. Doctora la ecografie pe langa intrebarile standard, m-a mai intrebat daca am pierdut vreo sarcina. Lumea mea s-a prabusit... Am plecat la medicul meu cu ecografia in maini tremurand si stapanindu-mi cu greu lacrimile. I-am zis ca fac orice numai sa fie bine. Am mai facut o tura de analize, iar rezultatul a fost hipercoagulare a sangelui (trombofilie factor V Leyden). Mi s-a spus ca este ceva genetic si ca daca voi mai dori un copil ma voi confrunta cu aceasi problema.

Urma sa fac tratament zilnic cu un anticoagulant injectabil iar surpriza maxima a fost cand am aflat ca acesta fusese scos de pe lista medicamentelor compensate. In conditiile in care o singura doza costa peste 20 lei costul tratamentului parea foarte greu de suportat. La asta se adaugau ecografii lunare pentru a monitoriza evolutia sarcinii si alte analize periodice. In lipsa tratamentului exista riscul pierderii sarcinii iar doctorul mi-a explicat ca in fapt riscul maxim il reprezinta formarea de cheaguri in corpul mamei si migrarea acestora catre plamani sau creier... Am inceput tratamentul cu teama maxima (mereu am urat injectiile). Primele injectii le-am facut la camera de garda la spital asteptand sa treaca puhoiul de urgente si stand la mana asistentelor. In final am rugat o asistenta in varsta sa imi arate cum sa le fac singura si am invatat. A devenit o rutina zilnica. Cu abdomenul plin de intepaturi aratam mai degraba a strecuratoare decat a om.

La ecografia din saptamana 18 am aflat ca e posibil sa am o fetita. Imi dorisem baiat dar acum nu imi mai doream decat sa fie un copil sanatos. Am privit cu uimire poza in care o mogaldeata statea cu manutele stranse bataios cerandu-si dreptul la viata. A trebuit sa imi intrerup serviciul si sa stau mai mult in pat deoarece sarcina era inserata in partea de jos a uterului si la efort sau la statul pe scaun se putea desprinde ... Am avut norocul sa lucrez intr-o firma unde si angajatii conteaza si am avut sprijinul sefilor mei. M-au ajutat material prin sponsorizari si astfel am putut sa imi platesc tratamentul. Am sperat pana in ultimul moment ca voi naste natural dar pana la urma mi s-a explicat ca exista riscul ca in timpul travaliului placenta sa se desprinda provocand daune majore copilului. Am optat pentru cezariana si am trecut prin perioada de spitalizare strangand din dinti si dorindu-mi doar sa ajung acasa cu fetita mea frumoasa.
Nu am avut lapte suficient si cu toate ca o vedeam ca nu se satura si i-am zis doctorului pediatru acesta a insistat sa continui alaptarea (mai tarziu a incercat sa isi ceara scuze cumva spunand ca mai toate mamele exagereaza ca bebelusii nu se satura).

Am baut toate tipurile de ceaiuri pentru stimularea lactatiei, am luat Galactogil, Nutrinatal dar degeaba. In final la o luna fetita mea avea mai putin de greutatea de la nastere, nu mai uda decat doua scutece pe zi si facea treaba mare la doua trei zile. Doctorul ginecolog cel ce a fost alaturi de mine toata sarcina mi-a sugerat sa schimb pediatrul si sa ii dau copilului pe langa san si supliment. Parca mi s-a luat o pacla de pe ochi. A inceput bebelina sa manance pentru ca era hamesita. A recuperat treptat greutatea pierduta si in ciuda faptului ca a fost hranita mixt (70% artificial) pana acum la 8 luni nu a racit deloc. Si totul a trecut...

Acum ma uit la ea si vad cata forta si energie are, cat de ambitioasa este cand doreste sa faca ceva si nu ma pot gandi decat la mogaldeata cu pumni stransi de la ecografie. Albinuta mea, Melissa, trece prin viata cu pumnisorii stransi, fara sa planga si lupta pentru dreptul ei pe acest pamant. Iar cand spun fara sa planga nu mint. Nu cred ca plans decat de maxim cinci ori ... (la vaccin si la gaurile din urechi).

Nu pot decat sa ii multumesc lui Dumnezeu si domnului doctor Alexandru Florin Anca, cel ce mi-a salvat fetita de la moarte ... de trei ori.

Membru NN:"Artemis1104"