Cauta:
Fratiorul meu - minunea din viata mea!

Fratiorul meu - minunea din viata mea!

Data: 01.02.2011

Numele meu este Andreea, am 21 ani, si practic nu am avut niciun copil pana in momentul de fata, insa teoretic am avut. Pe vremea cand aveam 10 anisori, mama mi-a dat vestea ca voi avea un fratior... in clipa aceea eram cea mai fericita, nestiind ce responsabilitate implica aceasta veste.

Pe tot parcursul sarcinii ei (desi isi putea purta singura de grija deoarece mama este medic), am ingrijit-o pe mama ziua, noaptea, in orice moment al zilei/noptii. La 8 luni, cu grele, cu usoare in timpul sarcinii, a venit momentul cel mai asteptat... mama s-a dus la toaleta, si dintr-o data aud strigand din baie sa chem salvarea, ori un taxi sa o duc la spital, deoarece va naste. Speriata, dar emotionata in accelasi timp, am sunat-o pe bunica sa-i spun. Aceasta a venit de indata, am chemat un taxi si duse am fost la spital.

La ora 20.30, pe data de 26.06.2001 s-a nascut fratiorul meu paros (eu fiind nascuta tot la ora 20.30, pe data de 25.05.1990). Eram il culmea fericirii, desi greul incepea din momentul acela, eram constienta. Eu i-am fost moasa, l-am adus acasa fericita si am avut grija de el. Zi de zi, seara de seara, eu schimbam baiatul, eu ii dadeam sa pape, eu il scoteam afara, eu ii faceam baita, eu ma jucam cu el, eu ii vegheam somnul. Eu, daca vroiam sa ies afara fara el nu aveam voie, seara cand plangea de colici, eu ma trezeam indiferent de ora sa-i pregatesc ceiucul, iar pe masura ce crestea, il duceam in parc sa se bucure de restul copiiilor (chiar daca avea cateva luni, era foarte destept si intelegea multe).

Primul pas ...

Intr-o zi, m-am trezit vioaie, ma obisnuisem cu gandul ca nu voi avea copilaria mult dorita, si am mers cu el, insotita de o prietena mai mica decat mine cu 2 ani, in parcul Cismigiu, o distanta destul de mare de casa noastra, si l-am plimbat tot parcul, insa in ziua aceea imi vine in minte: "ia sa il pun cu hamul pe jos sa vedem ce face?" si in momentul acela, baiatul meu a facut primul pas.....eram cea mai fericita, deoarece pana atunci mergea doar in premergator, sau la mare se tara in fundulet... Am venit acasa sa dau vestea cea mai importanta, zic eu, iar apoi dupa scurt timp, mi-a spus mama MIE  pentru prima oara, am ramas fara grai. Nu stiam ca dupa atatea sacrificii, exista si aceste experiente minunate nemaintalnite pana in perioada respectiva. Incet, incet, baiatul meu s-a marit, trecuse vara, eu incepeam scoala. Aveam o distanta destul de mare pana la scoala, incercam sa ma descurc cu scoala, scrisul, fratiorul meu sau timpul liber de a dormi. Intr-adevar si mama m-a ajuta cu baiatul pentru ca era copilul ei, la urma urmei, insa pot spune ca m-a ajutat aceasta experienta. Tin minte cum ii fierbeam suzeta, biberoanele, tot ceea ce necesita lui, tin minte cum imi zicea ba mama, ba Dada de la Andreea-Deea. Tin minte cum imi insenina zilele, cum se plimba cu mine de manuta, tin minte cum il asortam mereu cu hainutele, sa fie trandy. Off, o minunatie de bebelus ce a fost. Experienta aceasta m-a maturizat pot zice.

Cand a implinit 5 anisori, in schimb... am simtit ca se prabuseste cerul peste mine. Fiind dus la cresa, si era cam lenes nu-i placea sa scrie, l-a plesnit cred educatoarea si a facut DIABET TIP II cu insulina pe sistem nervos. Am fost terminata... ma duceam la spital si incercam sa-l intaresc, dar nu rezistam mult sa-l vad la perfuzii si ieseam din salon plangand, sa nu ma vada, sa nu-i transmit starea mea. Timp de 1 an stateam pe internet de dimineata pana seara sa citesc despre diabet, cum sa procedez, cum se remediaza, absolut tot. Nu mai aveam pofta de mancare, nu mai dadeam pe la scoala (fapt ce m-a afectat, am ramas 1 an repetenta, insa poate mi-a priit; acum sunt anul I la facultate).

Acum ne-am obisnuit cu aceasta boala toti din familie, inclusiv el, si tine regimul. Ma doare sa-l vad cu 4 insuline pe zi si sa nu fie un copil normal, ca toti ceilalti, sa pape dulciuri cand vrea, cate vrea, sa pape la ce ora vrea. El trebuie trezit la 7 dimineata sa i se faca insulina si sa pape, la 10 dimineata papa iar apoi la 13 insulina si papa. La 16 doar papa, la 19 insulina si papa, apoi la 22 insulina si papa... este foarte greu si foarte dureros dar el este un copil intelegator, destept, plin de premii la scoala si-l iubesc enorm, este ratiunea mea.
Eu inca sper ca la 18 ani ai lui impliniti sa fiu compatibila cu el (deoarece suntem frati doar de mama) si sa-i donez din pancreasul meu pentru a redeveni un copilas normal, ca toti ceilalti. Acesta este visul meu si sper sa se poata implini.

Aceasta fiind povestea mea, sper sa va placa si pot spune ca am fost o ''mama virtuala'' si am invatat destule din experienta mea. Pot zice cu mana pe inima ca voi fi pregatita sa fiu mama, stiind destule cu privire la aceasta si nu atat teorie, pe cat practica.


Adauga un comentariu in forumul la cafenea
Comentarii
2 comentarii
  • a spus
    miercuri, 13.04.2011
    Foarte frumoasa povestea ta si imi dau seama ca ai un suflet minunat...insa nu pot intelege de ce [ ... ]
  • a spus
    marşi, 08.03.2011
    Emotionanta poveste si plina de iubire. O sa vezi ca intr-o zi va fi totul bine.Nu o sa uite bunul [ ... ]
[ cont nou ]    [ parola mea ]

Tine-ma minte
Contul meu