Povestea ta 

Presupun că oricine îşi doreşte un copil, ar face orice ca să-l aibă.

Mi-am dorit foarte mult să fiu mamă. M-am căsătorit pe 4 iunie 2005, însă pe atunci eram studentă în anul I şi nu puteam să chinui un copil prin cămine, aşa că am hotărât să mai aşteptăm. Însă o vorbă din bătrîni spune că “socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg” şi aşa este.

Lună de lună aveam dureri foarte mari de cap înainte să-mi vină menstruaţia. In februarie 2006 am mers la ginecologie, unde am aflat că durerile erau cauzate de chisturi ovariene. Aveam 2 mici pe ovarul stâng şi 1 mare (cca. 5 cm) pe cel drept. Prima întrebare a fost dacă o să pot avea copii, medicul mi-a zis că da, dar mai întâi trebue să scap de problemă şi mi-a dat un tratament (cu anticoncepţionale) ironic: pentru a face un copil trebue să foloseşti contracepţie. Dar aşa e, in unele cazuri merge, eu am scăpat de cele 2 de pe ovarul stâng, însă nu şi de cel de pe ovarul drept (s-a mai micşorat puţin), după 6 luni de tratament.

În tot acest timp m-am mai interesat şi am aflat eu că ar putea trece în timpul unei sarcini aşa că am vorbit cu medicul ginecolog şi mi-a spus că pot încerca să rămân însărcinată dar că nu crede că voi reuşi.

Mi-am făcut toate analizele, am început să iau acid folic şi …la treabă (octombrie). Însă dr. a avut dreptate, deşi am calculat perioadele, nimic, decât dereglări şi alte infernale dureri de cap.

În februarie 2007 am reluat din nou pentru 3 luni tratamentul, însă nici un rezultat. Aşa că în aprilie m-am hotărât să mă operez. M-am internat în spital, pe 19 aprilie prin intervenţie laparoscopică mi s-a curăţat ovarul drept (care a rămas intregru), urmând ca după prima menstruaţie să merg la control şi după 3 luni să încerc să devin viitoare mămică. Pe 29 mai am mers la control (a 10-cea zi de la menstruaţie). Totul bine mi s-a spus că după 2 luni pot să încerc să rămân însărcinată.

Doua luni au devenit pentru mine câteva ore pentru că în aceeaşi zi am făcut dragoste fără să mai hotărâm noi nimic, l-am lăsat pe Dumnezeu să hotărască, deşi vreau să spun că am simţit ceva extraordinar (şi nu ma refer decât la partea psihologică) şi poate acele sentimente au fost pentru faptul că era prima dată când chiar se putea întâmpla, când nu mai era nimic care să împiedice acest lucru. Vreau să vă spun că am plâns şi nici măcar eu nu am înţeles atunci de ce...

In 19 iunie, pe la ora 18 mă gândeam: trebue să plec mâine la Iaşi şi trebuie să-mi vină, Ce-ar fi să fac un test de sarcină ca să aflu…? Am plecat cu soţul să cumpăram un test şi a vrut să îl cumpere el. Două liniuţe roz …şi lacrimi de bucurie…Am repetat testul şi au fost tot două.

A doua zi am mers la medicul de familie (Iaşi), pe 21 iunie mi-am văzut pentru prima dată copilaşul, era atât de mic - cât un bob de orez -  niciodată nu am să uit cum a ramas imaginea lui pe ecograf şi nici sentimentele pe care le-am trăit. Este minunat să ştii, doar, că în tine creşte o fiinţă…

În toamnă am început anul IV de facultate, stăteam la cămin, pe un pat care parcă era covată, şi încet încet mă ocupam de noi 3, şi mai ales de Ştefan (eu am fost sigură că e băieţel încă de când am aflat că există, dacă ar fi fost fetiţă era Irina).

În februarie 2008 am avut cea mai grea sesiune din toată facultatea (deşi am luat burse în timpul facultăţii, acum am rămas cu 2 restanţe din cauza internării). Dar Dumnezeu Îi mare şi ne vede….Pe 16 februarie am avul ultimul examen, a venit şi mama la Iaşi pentru că soţul era plecat (cu seviciul) şi deşi termenul era tocmai pe 23 nu am prea vrut să fiu singură. Pe 17, duminică, după o plimbare (luni urma să merg la cursuri) mi s-au fisurat membranele…m-am internat în seara aceea însă nici o durere…a doua zi 18 februarie 2008 la 19.35 am născut un băieţel de 3950g şi 54 cm (am născut natural însă mi s-a provocat naşterea pentru că eu nu aveam contracţii).

După ce am ieşit din spital am mers la cămin în paturile alea atât de incomode, după 2 zile am mers la mama la Vaslui unde am stat 3 săptămâni pentru botez, apoi ne-am întors.

La controlul de 40 zile am descoperit ca am un chist vaginal (ştiam că este ceva, dar nu ştiam ce). Am încercat să-l las să treacă singur, dar n-am avut noroc. La sfârşitul lui iunie am susţinut licenţa (10) şi în august am suferit o altă intervenţie chirurgicală şi am scăpat de chistul vaginal.

Acum suntem bine cu toţii, mari voinici, mergem ţinuţi de o mânuţă, mai zicem mama, tata, dăi dăi dăi, da, dar numai când vrem, avem şi 2 dinţişori cu care muşcăm pe mami şi pe tati. Ne place să ronţăim, iubim cel mai mult băiţa. Şi suntem cuminţel numai când dormim.

COROMELCEAMONICA, membru NN