Un þap cicã-avea doi iezi,
Sã nu crezi pânã nu-i vezi!
Doi iezi mici ºi cucuieþi,
Care au poftit, bãieþi,
Zãrind-o, la iarba grasã,
Tare verde ºi gustoasã,
De pe malul… celãlalt.
Þapu-a zis cã nu e voie,
Podul este prea înalt,
Apa este prea adâncã,
Iar la pândã stã un lup,
Ce-i aºteaptã ºi-i mãnâncã,
Dacã-i prinde pe amândoi
Trecând râul.
– Vai de noi,
ªi-au spus iezii.
– Rãu e-oricum.
– Dar de facem doar un drum
Pân-acolo, ne hrãnim
ªi ne-ntoarcem
Sã dormim?
– Cucuieþilor, ce-aveþi,
Vã credeam bãieþi isteþi,
Aveþi iarbã ºi aici.
– De-aia suntem aºa mici,
Cã nu e prea hrãnitoare.
Noi vrem iarbã de-aia mare.
– Tu ne duci sã o mâncãm
ªi noi nu mai insistãm.
– La cap m-aþi bãtut destul,
Fie,-o sã vã duc. Aminte,
Însã, luaþi la ce vã spun:
Lupul mult mai multã minte
Are, decât voi, copii.
De aceea e nevoie
De-un plan spre a-l pãcãli.
Planul, gata, cãtre râu,
Se-ndreptarã-n grup cei trei.
Trece primul, iese lupul
ªi-l întreabã:
– Tu ce vrei?
– Eu sunt slab, vreau sã mã-ngraº.
Dincolo, dacã mã laºi.
– Du-te, cã eºti cam schilod…
Vine celãlalt pe pod.
– Tu, drãguþã, ce dorinþã
Ai dori sã-þi împlinesc?
– Eu aº vrea în înãlþime,
Domnule, un pic sã cresc.
– Te gãsesc destul de-nalt
ªi fãcu spre el un salt…
– Domnule, nu te grãbi,
Cã mai vine cineva…
– Cine, scumpule, pot ºti?
– Lasã-mã ºi vei afla…
Fugind iedul, iatã-apare
Tatãl-þap. Ce-ncãierare
Între ei. Dar lupul scapã.
Cum? Cãzând, deºteptu-n apã.
Tot în apã au ajuns
ªi cei trei, la-napoiere.
C-au mâncat atâta iarbã,
Cu aºa mare plãcere,
De s-a rupt podul sub ei,
La cât furã, zãu, de grei…