„Imi pare rau, sa stiti ca este tot asa ca la ultimul control, perfect inchis, nu aveti dilatare deloc, iar colul este ca betonul, ce sa spun mai asteptam, la ecografie e totul in regula”. 41 de saptamani, dintre care ultima in maternitate in urma unei sangerari. Luni, pe 13 martie, m-am internat in maternitate si joi nu mai aveam nici o sangerare, dar nici contractii, nici un semn ca bebe ar fi vrut sa cunoasca aceasta lume. Doctorul pleca la Bucuresti pentru tot week-end-ul, iar eu nu aveam voie sa ma duc acasa, ca eram deja la termen si un pic peste. Cele care sunt mamici si care au avut ghinionul sa stea intr-un salon de pretravaliu timp de o saptamana ma vor intelege cand spun ca e groaznic si ca am plans zilnic. Dar nu aveam incotro, am stat pana luni pe 20 martie cand doctorul era de garda si pe la ora 15, a venit si mi-a zis „gata azi rezolvam problema, hai cu mine”. Bineinteles un alt control, acelasi rezultat, colul perfect inchis, a incercat sa imi provoace o nastere normala, m-a lasat pana pe la 18.30, cu dureri din ce in ce mai greu de suportat si la urmatorul control, incredibil, dar nu s-a intamplat nimic.
In acele clipe ma gandeam „Doamne imi iubesc bebelusul asa de mult si am avut grija toata sarcina si de-abia astept sa il vad, oare de ce nu vrea sa iasa sa il strang in brate?”
Lichidul era verzui deja… imediat doctorul a hotarat cezariana, fara discutii. Din acest moment totul s-a petrecut rapid: „epilare” daca se poate numi asa un ras cu o lama de acum 10 ani in durerile acelea teribile, sonda, care e de 100 de ori mai neplacuta decat o clisma si bineinteles „deplasarea pe jos” in sala de cezariana.
Dupa alte perfuzii, analize si mai stiu eu ce, chestionarul anestezistului, intr-un tarziu, m-am trezit in sala de operatii, asteptand cuminte rahia si mai ales primul scancet al bebelusului meu, care stiam deja ca era un baietel dragalas.
La 19.50 mi s-a linistit inima si mi-au dat lacrimile, era chiar plansetul copilasului meu; acum nu ii mai ofeream eu protectie intr-adevar, dar stiam ca e pe maini bune si eram multumita ca este totul bine, chiar daca in timpul operatiei nu am mai putut respira si ma gandeam ca voi muri si nu imi voi putea vedea baietelul :). Acum zambesc dar atunci nu eram chiar asa de curajoasa.
Mi l-a adus asistenta langa cap si mi-a spus „pupati-l doamna”, dar il tinea prea sus si eu nu ma puteam misca, dar am reusit sa ii pup un calcai micut…
A doua zi de abia pe la ora 12 am putut sa il tin in brate pentru prima oara… E un sentiment ce te ridica mai sus de orice imaginatie. Numai o mama poate simti asa
ceva si nu se poate explica in cuvinte.
Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi ca il am si ca e bine sanatos. Acum are 6 luni si deja ma gandesc cu nostalgie la primele zile impreuna, la prima saptamana impreuna petrecuta in maternitate. A fost greu dar ma simteam implinita si fericita (egoista de-a dreptul) ca am cateva zile in care doar eu ma bucur de el.
Din momentul in care l-am pus in bratele sotului meu, al taticului lui, l-am pierdut cred ca cel putin pe jumatate…..:)))))))
to be continued
Membru NN: „ialexya”