Jurnalist NN 

Trăim vremuri grele. Fiecare generaţie aude aceste cuvinte şi este sau nu de acord cu ele. Ar fi bine să nu le auzim, sau cel puţin să nu le dăm dreptate pentru că viaţa noastră nu este grea, ci frumoasă şi plină de împliniri. Şi cum dintotdeauna o familie a însemnat mama, tata şi copiii, ar fi bine ca şi generaţia noastră să considere firesc să ducă mai departe această formulă sacră. Dar nu, noi suntem cu mult mai isteţi, mai deştepţi, mai evoluaţi şi considerăm că valorile apreciate de părinţii şi bunicii noştri sunt depăşite şi nu ne mai pot ajuta.

Cum, să mai fiu eu ca bunica mea, care s-a căsătorit la cincisprezece ani, a făcut zece copii, şi-a petrecut viaţa la cratiţă şi singura ei ocupaţie a fost familia? Ea nu a mers mai departe de târgul comunal, nu a participat la alte petreceri decât horele, nunţile şi botezurile din sat, nu a fost în concedii, iar ţările străine au existat pentru ea decât ipotetic, fiind la fel de aproape ca luna de pe cer. Şi cu toate astea a reuşit să aiba o familie reuşită, chiar dacă nu a invăţat să scrie, a reuşit să-şi trimită toţi copiii la facultate. Să fie oameni învăţaţi, nu ca ei, aşa proşti, fără carte, spunea ea emoţionată.

În acele vremuri oamenii făceau atâţia copii câţi le dădea Dumnezeu şi în nici un caz nu auzise nimeni de "planing familial". Erau bineveniţi, întămpinaţi cu o bucurie firească şi ingrijiţi cum nu se putea mai bine. Mama făcea copil după copil, aşa incât ajungea uneori să aibă mama copil o data cu fiica. Diferenţa de vărstă dintre mamă şi fiică fiind uneori atât de mică, şi comunicarea dintre cele două se desfăşura mult mai lejer, ca între două surori. Făra a uita însă respectul datorat mamei. O viaţă patriarhală, fără griji de la serviciu şi fără shopping.
Apoi a venit timpul mamei. Lumea a evoluat, facultatea a devenit importantă şi valorile vieţii s-au schimbat. Evident, căsătoria a aparut mai tărziu, copiii şi mai tărziu şi, bineînţeles, mai puţini. Deodată, "am învăţat carte ca să o duc mai bine" nu mai era suficient pentru o viaţă împlinită. Şi nici nu mai putea face copii aşa, oricâţi, căci viaţa e grea, nu-i aşa? Acum trebuia făcută o casă frumoasă, cumpărată o maşină, evident şi concediul se considera imperios necesar. Căci lumea a evoluat şi ne e mult mai bine să ne plimbăm prin ţară decât să stăm acasă şi fiecare an să ne mai aducă un nou Prâslea.

Dar să vedem ce se întâmplă acum, în vremurile noastre. Nimic din ce a fost odata nu mai este valabil. Căsătorie la cincisprezece sau chiar douăzeci de ani nu se mai intâlneşte decât la ţară sau la romi. Cei mai mulţi se căsătoresc după douăzeci şi cinci de ani, pe la treizeci, patruzeci sau chiar mai târziu. Serviciul, cariera sunt pe primul loc in viaţa actuală, şi apoi oricum avem nevoie de bani mulţi pentru o nuntă ca în filme, cu artificii, barmani profesionişti şi toate ingredientele necesare. Neavând aceşti bani, stăm căsătoriţi de probă şi apoi chiar uităm să ne mai căsătorim. Chiar contează acea hârtie? spunem revoltaţi atunci cand partenerul sau vreun binevoitor ne intreabă de legalizarea relaţiei. Uităm că de fapt căsătoria înseamnă unirea cu cel drag în faţa lui Dumnezeu şi nu o jalnică şi scurtă oficiere la primărie. Şi dacă tot nu ne căsătorim, atunci cum să facem copii, că, "Doamne fereşte!" dacă nu ne mai inţelegem cu partenerul şi pleacă...?! Şi tot aşa amânam acest moment până ajungem în pragul vârstei de treizeci de ani şi, uneori constatăm uimiţi că nu mai putem face copiii şi avem nevoie de tratamente lungi şi costisitoare care nu dau întotdeauna rezulate. Dar noi ne dorim mult un copil şi facem orice pentru a-l avea, nu-i aşa? Şi dacă Dumnezeu ne ajută şi avem copilul mult dorit acum , la altul nu ne mai gandim să-l concepem, căci iar este vorba despre vremurile grele. Gradiniţa costă mult, bona la fel, diferitele cursuri pentru copii înghit mare parte din venitul de altfel destul de modest al părinţilor. Şi aşa ajungem la drama copiilor cu un singur părinte, care nu are cu cine se juca, nu are voie să iasă singur în faţa blocului că poate fi răpit, nici părintele nu are timp să-i acorde copilului. Şi atunci acestuia nu-i mai rămâne altceva de făcut decăt să se abondoneze televizorului sau computerului. Şi mami şi tati sunt fericiţi că puiul lor e cuminte, nu-i deranjează şi se pot odihni şi ei după o zi istovitoare de muncă. Acest caz e totuşi unul ferict în care copilul stă cu ambii părinţi. Dar cei care au părinţii plecaţi in străinătate la muncă? Aceştia au cel mai mult de suferit şi uneori depărtarea de părinţi îi ucide.

Aşadar, trăim vremuri grele, din ce în ce mai grele.
Dar să ne întoarcem la simplitatea bunicilor noştri şi să ne bucurăm de împlinirea unei familii cu măcar doi copii şi imbinând lucrurile noi, benefice nouă, cu cele vechi şi garantat bune prin verificarea lor în timp, să ajungem să ne bucurăm de viaţa aceasta minunată pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu.

Fie ca sărbătoarea "Nasterea Domnului" să ne aducă pacea de care avem nevoie, familia să fie veselă şi reunită lângă brad, iar Moşul Crăciun să ne aducă cele mai de preţ cadouri: sănătatea şi sentimentul minunat de a avea credinţă în Dumnezeu.
Fiţi cu toţii binecuvântaţi de Dumnezeu!

Un articol scris de DinuIoanaRaveca, membru NN