Educatie 

Copiii au nevoie sa mearga la teatru la fel de mult cum au nevoie sa alerge in aer curat. Au nevoie sa asculte muzica adevarata interpretata de instrumentisti adevarati la instrumente adevarate la fel de mult cum au nevoie sa manance si sa bea. Au nevoie sa citeasca si sa asculte povesti potrivite cu varsta lor la fel de mult cum au nevoie sa fie iubiti si ingrijiti.

E dificil sa ii convingi pe adulti de importanta acestui lucru. Atunci cand ii lipsesti pe copii de adapost si de bunatate, de mancare, de bautura si de miscare, ei mor in mod vizibil; pe cand atunci cand ii lipsesti de pictura si muzica si povesti si teatru, ei mor pe dinauntru si asta nu se vede.

Asa ca adultii care ar trebui sa fie raspunzatori de furnizarea acestor lucruri bune si necesare - profesori, oameni politici, parinti - nu observa decat, uneori, cand e prea tarziu; sau pretind ca artele frumoase si teatrul nu sunt deloc necesitati, ci oferte de lux pe care numai snobii le doresc, in orice caz; sau sustin ca proprii copii sunt perfect fericiti cu computerele si cu jocurile pe calculator si nu au nevoie de nimic altceva.

Nu voi pleda pentru asta, pentru ca nu e nevoie, stiu pur si simplu ca am dreptate. Copiii au nevoie de arte frumoase, de muzica si literatura; au nevoie sa mearga in galerii de arta si muzee si teatre; au nevoie sa invete sa cante la un instrument muzical, sa interpreteze un rol de teatru si sa danseze. Au nevoie de aceste lucruri cu atat mai mult cu cat drepturile omului garanteaza ca ele sa li se asigure.

Dar haideti sa ne gandim acum, pentru cateva clipe, la ce inseamna teatrul. Experienta de spectator la un spectacol de teatru sau opera nu este una pasiva. Nu e ca atunci cand te uiti la televizor, nu e nici macar ca atunci cand mergi la cinema. Toti cei din spatiul acela mare sunt vii, si fiecare este concentrat sa faca ceva. La care contribuie si ceilalti. Actorii, cantaretii si instrumentistii iau parte si ei la realizarea spectacolului; spectatorii iau si ei parte, cu atentia lor, cu linistea lor, cu rasetele, cu aplauzele lor, cu respectul lor.

Si iau parte si cu imaginatia. Teatrul nu poate face ce face filmul, sa faca totul sa para ca este real. Pe scena nu avem pixeli, ca pe ecranul calculatorului; ce se intampla pe scena este produs de corpuri vii care se misca in spatiu real, nu ca in imaginile de pe ecranul computerului.

Teatrul are si limitarile lui. Nu ne arata o camera adevarata, ea este pictata pe panza, si doar arata ca o camera, nu este de-adevaratelea o camera; acela nu este un baietel adevarat, ci este doar o papusa de lemn. Dar aceste limitari lasa loc imaginatiei spectatorilor, care au libertatea sa umple aceste goluri. Noi cu totii din sala ne prefacem ca aceste lucruri sunt reale, ca povestea sa aiba loc. Tocmai aceste limitari permit spectatorilor sa ia parte la experienta teatrului. De fapt, limitarile impun specttorilor sa se prefaca, sa creada in iluzie. Pentru ca altfel nu merge, nu iese..