Educatie 

Plansul ii deranjeaza pe adulti. Ei incearca sa-l stopeze luand copilul in brate. Plansul serveste astfel la initierea de interactiuni sociale cu adultul. Plansul alerteaza parintii asupra disconfortului sau a suprastimularii copilului. Foamea, durerea, oboseala genereaza tipuri diferite de plans. Si adultii il diferentiaza curand tinand cont si de context. Adultii se straduiesc sa calmeze plansul copilului si de cate ori reusesc ei se simt gratificati de copil, confirmati, in rolul lor parental. Pot aparea si "specializari" traite cu o mica invidie in familie..."Cand plange, numai soacra mea il poate linisti..." Daca insa copilul nu se lasa potolit, mesajul pe care il da parintilor este "nu stiti sa fiti parinti buni" si in acest caz copilul se poate expune la izbucniri violente din partea adultului neconfirmat de copil in functia lui de parinte. "Plange atata de nu mai stiu ce sa fac... " nu este un semn bun pentru debutul copilului in lume.

Zambetul este un indicator de placere pentru adult. Pe la 2 - 3 luni copilul zambeste ca raspuns la diversi stimuli, mai ales legat de oamenii din jur. Dupa varsta de patru luni, zambetul este mai selectiv. Fata mamei provoaca zambet. Zambetul altora nu mai conteaza.
Copilul orb zambeste la aceeasi varsta cu vazatorul. Dar ulterior, cand zambetul se leaga de maturizarea generala si de experientele sociale traite de copil, zambetul copilului nevazator se sterge.
In institutii, lipsa de stimulare, conduce la o intarziere a zambetului copilului.
Fetele copiilor mici sunt interpretate de adulti ca fiind expresive: furioase, zambitoare, speriate, dezgustate, triste. Deja la varsta de 2 luni au o fata trista la injectie.

Capacitatea de a imita a nou-nascutului. Acesta imita actiunile altora (impingerea varfului limbii catre buze) chiar daca nu-si pot vedea propria lor fata. Este deci contrazisa teoria lui Piaget care vorbeste despre capacitatea de a imita a copilului doar in jurul varstei de 1 an. Imitareae dovedita de faptul ca nou-nascutii traduc miscarile pe care le vad la cei din jur prin actiuni proprii. Capacitatea de imitare inceteaza pe la 21 de saptamani pentru a exploda din nou la varsta de un an. Meltzoff si Gopnik (1993) au avansat ideea ca imitatia apare pentru ca copilul recunoaste ca adultul e ca el si recunoaste ca el insusi poate face aceleasi miscari ca adultul. Copilul reactioneaza la adult ca si cand ar avea intuitia: "uite ceva ca mine". Dar aceasta presupune ca-i capabil sa-si monitorizeze miscarile corpului si sa detecteze echivalente la ceilalti (capacitate proprioceptiva). Adultul si el imita, in joaca, miscarile copilului si copilul isi vede miscarile reflectate in actiunile celorlalte.
Imitand expresiile fetei adultului, copilul percepe emotiile presupuse de expresie. Intr-adevar, parintii "suficient de buni" sunt constienti de aceasta comuniune cu copilul.
Raman intrebari tulburatoare inca fara raspuns: cum poate identifica adultul ca fiind "ca mine" cand difera marimea, precizia miscarilor etc