Poveste cu o fetita care nu stia sa se poarte frumos
Eram cu gândul la o poveste suavã, când o fetiþã frumuºicã, dar neastâmpãratã foarte, îmi atrase atenþia prin extraordinarul fapt cã nu ºtia sã se poarte. Eu chiar nu mai vãzusem pânã atunci copii necivilizaþi – pentru mine toate fetiþele erau niºte zâne, iar bãieþii niºte cavaleri minunaþi.
Aºa de tare m-am speriat, când, în mijlocul magazinului, s-a pus pe þipat, încât am vrut sã apãs pe un buton, pe ceva, ca sã tacã, sau mãcar sã i se ofere o acadea. Nimic. Fetiþa a strigat cã mai þipã un pic… Dupã care, dacã nu i se cumpãrã jumãtate din magazin, adicã fix jumãtate din ceea ce îºi doreºte, se apucã din nou de þipat ºi nici cã se mai opreºte.
Vã daþi seama ce poveste ar fi ieºit? Cât aº fi plecat acasã de fericit? Mie, de când mã ºtiu, mi-a lipsit întotdeauna curajul sã îmi inventez, monstruos, personajul. Dar atunci…, atunci aº fi avut, pentru prima oarã în viaþa mea, ca subiect de poveste, o fetiþã atât de rea.
Din pãcate, s-a potolit. ªi alt copil care sã þipe în felul acela – unde v-aþi ascuns? – n-am mai auzit.