Copii 

Când ne gândim la o persoană ne vin în minte descrieri de genul „mă înţeleg uşor cu ea”, sau „mi-e greu să comunic cu ea”, „mă cert des cu el/ea”, etc. Chiar când ne definim pe noi înşine folosim caracteristici observate ale modului nostru de comunicare: „eu sunt cam tăcut(ă)”, „sunt sociabil(ă)” etc. Însă ce este comunicare? Ce înseamnă să comunic? De ce am nevoie să comunic?

În termeni generali, comunicarea reprezintă un schimb de informaţii de la un transmiţător la un receptor printr-un anumit canal şi orientat către un scop. Pentru a se realiza comunicarea trebuie ca atât transmiţătorul cât şi receptorul să folosească un limbaj comun. De cele mai multe ori folosim aceleaşi cuvinte însă acestea pot îmbrăca sensuri diferite, uneori chiar contradictorii. Un alt element cheie al comunicării este oferirea feedback-ului, proces prin care destinatarul îi „arată”  celui dintâi că a primit şi a înţeles informaţia transmisă.

Clipă de clipă primim şi oferim … gânduri, emoţii, hrană …  Comunicând ne dezvoltăm încă dinainte de a ne naşte. Comunicarea reprezintă o trăsătură definitorie a vieţii. În acest cadru putem înţelege mai bine nevoia noastră de comunicare, şi mai ales a copiilor noştri, care sunt la început de viaţă. 
De multe ori tindem să privim comunicarea părinte-copil ca fiind unidirecţională: părintele transmite, copilul primeşte (mai ales când copilul este mic). Şi deseori părintele ajunge să se întrebe cu privire la modul în care a fost înţeles, dacă a fost înţeles. Este ca şi cum părintele şi copilul vorbesc limbi diferite. „Limbajul părintelui” este dominant verbal, mental şi simbolic. „Limbajul copilului” este unul al corpului, al non-verbalului. Prin comunicarea cu părintele, copilul accede treptat la cuvânt şi verbal. Modul în care copilul va integra în propria personalitate noua „limbă” depinde de gradul de congruenţă pe care părintele îl are cu el însuşi şi pe care îl manifestă în relaţia cu acesta. De exemplu, mama îi poate spune copilului că îl iubeşte luându-l în braţe şi sărutându-l, iar cu altă ocazie îi spune acelaşi lucru încruntată şi refuzându-i îmbrăţişarea, sau mama şi tatăl au modalităţi opuse de a-i spune că îl iubesc. Copilul va avea o imagine ambivalentă, confuză despre conceptul de a iubi. El va manifesta această confuzie în relaţiile sale de mai târziu, având dificultăţi în a-şi „arăta” iubirea.  

Orice comunicare are loc pe ambele planuri: non-verbal şi verbal.
Pentru ca părintele şi copilul să găsească un „limbaj” comun, pentru a putea crşte împreună şi a comunica autentic, vă propun în continuare să explorăm câteva posibilităţi de îmbunătăţire a comunicării dintre aceşti protagonişti